O carte pe zi: "Al cincilea risc", de Michael Lewis

Scriu editorii: "Cartea lui Michael Lewis ne prezintă anatomia unui atac la care este supus guvernul SUA, atac condus de chiar membrii săi. Neînţelegând importanţa crucială a unor activităţi novatoare, oamenii lui Trump riscă să scoată America din priză, sub pretextul unei iluzorii economii de energie. Incompetenţa loveşte peste tot: în agricultură, sănătate, înalta tehnologie, sute şi mii de programe care menţin SUA în fruntea lumii civilizate urmând a fi suspendate pe motive strict politice.

Al cincilea risc examinează tranziţia de la Administraţia Obama la Administraţia Trump în trei departamente ale guvernului american: Energia, Agricultura şi Comerţul. Cât de pregătiţi au fost oamenii lui Donald Trump să preia conducerea acestor agenţii? Şi ce interes au manifestat aceştia pentru problemele reale ale SUA? O carte care a învolburat apele în rândurile intelectualităţii americane. O carte care ar trebui să ne dea de gânditŢ.

Populismul, ignoranţa asumată şi lăcomia ţin loc de politici sociale şi economice, iar sub perdeaua de fum a reducerilor cheltuielilor guvernamentale se ascund mărunte interese personale care pun în pericol programe vitale pentru Statele Unite.

"Michael Lewis a scris o carte aproape subversivă. O carte ce aduce un omagiu curiozităţii intelectuale, dăruirii totale, intuiţiei şi simţului datoriei pe care le descoperă la cei care lucrează pentru agenţiile federale americane" - Washington Post

"Cititorii vor găsi această carte relevantă chiar şi după sfârşitul Erei Trump" - Publishers Weekly

Fragment din cartea lui de Michael Lewis:

"Cum să opreşti un virus, cum să faci un recensământ, cum să determini dacă o ţară străină încearcă să obţină arme nucleare sau dacă rachetele din Coreea de Nord pot ajunge până în Kansas City: acestea sunt probleme tehnice de durată. Oamenii desemnaţi de noul preşedinte ales pentru a se ocupa de aceste probleme au la dispoziţie vreo şaptezeci şi cinci de zile pentru a învăţa de la predecesorii lor. După inaugurare, o mulţime de specialişti se vor împrăştia în cele patru zări şi le va fi interzis, prin prevederile legii federale, să iniţieze vreun contact cu înlocuitorii lor. Perioada dintre alegeri şi inaugurare lasă senzaţia unui curs de chimie la care jumătate dintre studenţi au ajuns mai târziu şi sunt obligaţi să se lupte să adune notiţele luate de cealaltă jumătate, înainte de finalul cursului.

La două săptămâni după alegeri, oamenii lui Obama de la DOE au aflat din ziare că Trump a creat o mică <<echipă de intervenţie>>. Era condusă de şi compusă în principal din un om numit Thomas Pyle, preşedintele American Energy Alliance, organizaţie care, la o cercetare mai atentă, s-a dovedit a fi o maşinărie de propagandă din Washington, DC, finanţată cu milioane de dolari de Exxon Mobil şi Koch Industries. Pyle spuse că rolul său în echipa de intervenţie era <<voluntar>> şi adăugă că nu putea dezvălui cine îl numise, din cauza unui contract de confidenţialitate. Atunci, oamenii care conduceau DOE deveniră serios îngrijoraţi. <<Am auzit pentru prima oară despre numirea lui Pyle în lunea din săptămâna cu Ziua Recunoştinţei, îşi aminteşte Kevin Knobloch, pe atunci şeful de personal de la DOE. I-am trimis un mesaj că secretarul şi adjunctul său se vor întâlni cu el cât de repede se poate. El a răspuns că i-ar plăcea, dar nu se poate înainte de Ziua Recunoştinţei.>> La o lună după alegeri, Pyle veni la o întâlnire cu secretarul pentru Energie, Ernest Monitz, secretarul adjunct Sherwood-Randall şi Knobloch. Monitz, un fizician nuclear, care plecase de la MIT şi care servise şi ca secretar adjunct în timpul administraţiei Clinton, este larg perceput, chiar şi de către unii republicani, drept cineva care înţelege şi iubeşte DOE mai mult decât orice altă persoană de pe planetă. Pyle păru să nu arate niciun fel de interes pentru nimic din ceea ce avea să i se spună. <<Nu părea motivat să petreacă mult timp pentru a înţelege locul, spunea Sherwood-Randall. Nu şi-a adus un creion sau o bucată de hârtie. Nu a pus întrebări. Nu a stat decât o oră. Asta a fost tot. Nu ne-a mai cerut să ne întâlnim din nou.>> Ulterior, spunea Knobloch, el a sugerat ca Pyle să facă o vizită în fiecare săptămână până la inaugurare şi Pyle a fost de acord - dar nu a mai apărut niciodată. <<Te doare mintea, spunea Knobloch. Este o organizaţie cu un buget de treizeci de miliarde pe an, cu aproape o sută zece mii de angajaţi. Parcuri industriale în toată ţara. Treabă foarte serioasă. Urmează să o conduci, pentru ce nu ai dori să afli câte ceva despre ea?>>

Există un motiv pentru care Obama numise un fizician nuclear la conducerea instituţiei: aceasta, împreună cu problemele de care se ocupa, era o chestiune foarte tehnică şi foarte complicată. Monitz ajutase la conducerea negocierilor Statelor Unite cu Iranul tocmai pentru că ştia precis care părţi din programul lor de energie nucleară trebuiau oprite dacă doreai să-i împiedici să obţină arme nucleare. Timp de un deceniu înainte de venirea lui Knobloch la DOE, în iunie 2013, el funcţionase ca preşedinte al organizaţiei Union of Concerned Scientists. <<Am lucrat îndeaproape cu DOE pe tot parcursul carierei mele, spunea el. Credeam că înţelegeam şi cunoşteam agenţia. Dar când am ajuns aici am spus: Dumnezeule!>>

Secretarul adjunct Elizabeth Sherwood-Randall îşi petrecuse cei treizeci de ani de carieră lucrând pentru reducerea arsenalului mondial de arme de distrugere în masă - ea a condus misiunea ONU pentru îndepărtarea armelor chimice din Siria. Dar la fel ca oricine altcineva care a venit să lucreze pentru DOE, ea a evoluat obişnuindu-se cu ideea că nimeni nu ştia precis ce făcea, de fapt, departamentul. Când a sunat acasă, în 2013, pentru a anunţa că preşedintele Obama o numise pentru a fi a doua la conducerea instituţiei, mama ei îi spusese: <<Ei bine, dragă, nu am nici cea mai vagă idee ce face Departamentul Energiei, dar tu ai avut întotdeauna multă energie, aşa că eşti foarte potrivită pentru locul ăla.>> Administraţia Trump nu avea o idee mai clară decât mama ei cu ce se ocupa DOE. Şi totuşi, conform lui Sherwood-Randall, ei păreau convinşi că nu au nevoie să ştie nimic din ceea ce le putea spune ea, înainte să preia postul. În cele din urmă, Pyle a trimis o listă cu şaptezeci şi patru de întrebări la care dorea răspunsuri. Lista lui se referea la câteva dintre subiectele cuprinse în materialul informativ, dar şi la câteva care nu erau.”

Michael Lewis - "Al cincilea risc". Editura RAO. 246 pag.