O carte pe zi: „Călătorie la capătul nopţii”, de Louis Ferdinand Céline

„Eroul metafizic al lui Céline este acest omuleţ mereu în mişcare, între Chaplin şi Kafka, dar mai înverşunat decât ei, îl redescoperi aici perplex, încercat, rătăcit, nedumerit, atacat de pretutindeni, totuşi treaz, dând neobosit piept cu absurditatea, cu prostia, cu răutatea într-o lume făcută din coşmaruri teribile şi fără noimă“ - Philippe Sollers.

Sunt extrem de multe informaţiile pe care ar trebui să le oferim foarte pe scurt pentru a acorperi măcar o brumă din informaţiile despre această carte formidabilă scrisă acum apoape o sută de ani. Autorul este un medic francez care a luptat din primele clipe în Primul Război Mondial şi a fost copleşit de ororile războiului. Cartea este scrisă în mare măsură într-o limbă colocvială şi argotică, a surprins şi i-a indignat pe mult, criticii spun că fără Céline n-ar fi existat Henry Miller, nici Jack Kerouac, nici Charles Bukowski. Romanului i-a fost refuzat premiul Goncourt, dar a a fost recompensat cu Premiul Renaudot. Titlul cărţii derivă dintr-un cuplet cântat de un ofiţer elveţian în serviciul lui Napoleon Bonaparte, în timpul luptei de la Berezina: Notre vie est un voyage / Dans l'Hiver et dans la Nuit / Nous cherchons notre passage / Dans le Ciel où rien ne luit.

Scriu editorii: „Între Parisul inundat de muzici militare şi de fanfaronada eroismului de cafenea, măcelul absurd de pe front, Africa însângerată, New Yorkul murdar şi sărac şi iarăşi Parisul crimelor şi abjecţiei, călătoria în noapte nu se sfârşeşte niciodată. Ferdinand Bardamu, personajul principal din odiseea de orori, care e primul roman al lui Céline, trece prin toate cu o singură credinţă: nu poţi supravieţui decât dacă înţelegi că absurdul şi răul sunt singurele adevăruri ale lumii. Doar aşa rămâi în picioare, restul — de la încrederea în ajutorul oamenilor la dragostea unei femei — sunt aiureli care te doboară. Un asemenea credo cinic are nevoie de o expresie pe măsură. Céline se foloseşte de toate resursele limbii franceze pentru a face să răsune în roman, într-un crescendo năucitor, dezgustul, cruzimea, dispreţul şi durerea. Călătorie la capătul nopţii e o capodoperă nu doar pentru că pune în scenă, hiperbolic, absurdul existenţial (deşi ar fi fost de ajuns şi atât); e şi datorită stilului célinian, amestec fără precedent de argou, limbă populară şi nestăpânită violenţă de limbaj”.

Din exces de eroism, Ferdinand Bardamu, un tânăr rebel francez, decide în 1914 să se anagajeze în război împotriva nemţilor. Descoperă curând oroarea războiului şi mai ales lipsa de omenie a conducătorilor miitari. Entuziasmul i se evaporă. Denunţului ororilor războiului i se adaugă denunţul orororilor colonialismului din Africa, apoi mizeria vieţii sub imperiului dolarului american.
Bardamu întîlneşte pe front un dezertor, care reapare de mai multe ori pe poarcursul romanului, se lasă rănit, e trimis la Paris pentru refacere, o întâlneşte pe americanca Lola, e intrenat într-un ospiciu, se îmbarcă pe un vapor pentru Africa, unde scapă dinytr-un asasinat, dar e vândut ununui vas comercial care îl duce în America. Aici descoperă iluziile visului american şi sărăcia, lucrează la uzinele Ford din Detroit, edezgustat de marele oraş, revine în Europa. Decide să-şi continue studiile de medicină, ajunge medic de provincie şi sfîrşeşte unde a învceput, într-un bistro din Paris.

„Céline este unul dintre primii scriitori care trăiesc ceva din care literatura ajunge azi să se hrănească aproape exclusiv: absurditatea vieţii“ - Gaëtan Picon.

Un roman superb.

Louis Ferdinand Céline - Călătorie la capătul nopţii. Traducere dion limba franceză de Maria Ivănescu. Editura Pandora M. Colecţia Anansi clasic. 591 pag.