O carte pe zi: „Evanescent” de Liviu Cangeopol

„Singurele momente în care eşti cu adevărat conectat la realitatea împresurătoare, când sensibilitatea îţi aduce căi de-a crea fapte de bunătate şi frumuseţe senină, când vibrezi la unison cu Lumea şi cu Universul, când tot ce înfăptuieşti capătă raţiune şi viaţa este un zbor al bucuriei spre viitoarea treaptă sunt cele care te găsesc sub cupola iubirii.”

Am socotit întotdeauna că cel mai dificil gen în care un scriitor poate comunica cu cititorii săi este eseul. Să reuşeşti, ai nevoie de enormă experienţă de viaţă, de încăpăţânare, de limpezime, de profunzime, de candoare. Altfel nu vor fi decât însăilări puţin convingătoare

Unul dintre eseiştii pe care îi admir (nu e singurul - şi nici nu scrie numai eseuri, ci şi romane de o mare intensitate) este Liviu Cangeopol, iar cartea care îmi inspiră aceste gânduri şi pe care o semnalăm astăzi este „Evanescent”.

Am citit-o în manuscris la sfârşitul verii trecute, inainte să fie trimisă la tipar. Avea atunci un alt titlu. Autorul a adăstat în continuare pe text chiar şi după ce fusese trimis la tipar, a schimbat unele paragrafe, a adăugat idei, nu mult, dar asta îmi spune cât de implicat a fost în această carte. Am scris atunci un cuvânt însoţitor, nu o prefaţă, ar fi fost prea pretenţios să spun astfel, era mai degrabă un text care să-l apropie pe cititor de ce urmează să întâlnească. Voi reproduce multe pragrafe din acel text, cu voia dumneavoastră, pentru că sunt lămuritoare.

Aveţi în faţă un volum de eseuri de o uimitoare naturaleţe, candoare chiar.

N-am vrut să ştiu cum au fost scrise, puteam să întreb amabilul editor care s-ar fi interesat la rândul lui şi poate mi-ar fi spus, am vrut să se păstreze misterul, să-mi imaginez cum scriitorul gânditor are o idee care îl obsedează, se vrea neapărat pusă în pagină, cinci paragrafe scurte, zece, nu contează, despre orice, ca un suflu, se repede la maşina de scris ori la computer şi dintr-o răsuflare, chiar dintr-o răsuflare, ies acele paragrafe care ajung să mă bulverseze. Aproape toate textele mi-au dat impresia aceasta copleşitoare. În care se amestecă cuvinte de duh, amintiri, ironii, sentinţe, răutăţi uneori, cruzimi, vehemenţă, într-un aluat extrem de bine amestecat/scris.

Impresia copleşitoare poate s-a datorat şi mulţimii de rememorări din anii 60, 70, 80, multe dintre întâmplările relatate de Liviu Cangeopol despre tinereţile sale sunt vii, le-am trăit aidoma sau în mod cert am trăit ceva asemănător în exact aceaşi epocă, aşa ceva te marchează, nu poţi uita. Sau poate/şi observaţiile despre condiţia scriitorului, faptul că până şi cei care produc epopei scriu, de fapt, un lung jurnal.

Înainte de orice, „Evanescent” e o carte superbă, care dezvăluie un suflet, o conştiinţă cum puţine altele o fac. O carte de eseuri de mici dimensiuni (dar ea, cartea, e uriaşă), cele mai multe se citesc dintr-un foc, amestec de amintiri, rememorări, analize succinte, digresiuni cam despre tot ce ne înconjoară ori se întâmplă în jurul nostru, aparent fără un fir conducător, o idee care să ducă la un punct final programat, ci mintea şi sentimentele sunt lăsate să zburde. Aşa se explică avalanşa de teme, uneori crestate bine, să le ţii minte, alteori doar efleurate.

Mă încumet să fac o nedusă la capăt trecere în revistă, doar din ce îmi amintesc din lectură, în primul moment, fără să mai răsfoiesc mansucrisul: fericire şi nefericire, moarte, încălzire globală, spaime, tendinţe dictatoriale, pandemie, singurătate, sport, mai ales fotbalul care a redevenit frumos în pandemie, cu tribunele goale, fără spectatori, Bucureştii revăzuţi după ani de absenţă (să scriu exil?), plin de gunoaie, dar şi amestec de stiluri arhitecturale splendide, relaţiile surprinzătoare cu părinţii şi cu mama de care s-a îndepărtat (autorul nu se cruţă câtuşi de puţin, nu evită să spună cum „a lovit-o cu cruzime şi neştiinţă”), procesul comunismului, anii de glorie ai Clubului Studenţesc, nevoia de poezie, muzica acelor ani şi, fireşte, alături de o listă enormă care poate continua pe multe pagini… memento mori! Exact într-o asemenea aşezare aparent alandala, dar care e aşezarea gândurilor.

Eseuri cu caracter personal, în care autorul/scriitorul revine, gândeşte, regândeşte, rememorează, reface, pentru că „nu e uşor să fi emigrat cu un număr de ani în urmă şi să priveşti senin la ce se întâmplă cu ceea ce-a fost cândva ţara ta”. O idee duce la alta şi se formează un arbore. Arborii devin pădure. Un text care te trece prin toate stările, nu în funcţie de temă, ci de unghiul din care e privită: deprimare, nemulţumire, satisfacţie, încântare, exaltare.

Un autor pus la punct cu ultime teorii aproape despre orice.

La curent cu problemele lumii „care s-a dus la vale” - „Poate de asta ne şi merităm sfârşitul: prea multe clişee, lozinci, cuvinte de duh.”

În stare, el însuşi (autorul), să emită „vorbe de duh”, sintagme, idei care se reţin. La tot pasul, aproape pe fiecare pagină. Sigur nu toate sunt originale, multe vor fi fost spuse de alţii, poate nu o dată, dar acum, când curg în avalanşă, Liviu Cangeopol şi le-a asumat. Pentru că „păşim printre idei, citim printre rânduri”; pentru că „istoria se repetă într-un mod care induce lehamitea şi plictiseala. Plictiseala de lehamite. ”

Într-o „Arcă de gheaţă”, finală (chiar o veţi găsi la sfârşitul cărţii), Liviu Cangeopol susţine că ce a realizat el cu aceste eseuri „este o adunătură de concepte, stiluri, metode şi încoerenţe strânse într-un tot unitar”, în apropierea sfârşitului. Al lui, al nostru, al tuturor? În faţa anunţului unui sfârşit, există, spune el, două tipuri de atitudine: grija sau indiferenţa.

Liviu Cangeopol alege grija. Şi scrie.

Liviu Cangeopol – Evanescent. Cuvânt însoţitor de Stelian Ţurlea. Editura Intregral. 616 pag.