O carte pe zi: ”Frica de umbra mea” de Cezar Paul-Bădescu

Toate prozele din cartea semnalată astăzi au, într-o formă sau alta, legătură cu moartea.

163 afişări
Imaginea articolului O carte pe zi: ”Frica de umbra mea” de Cezar Paul-Bădescu

O carte pe zi: ”Frica de umbra mea” de Cezar Paul-Bădescu

Într-un interviu acordat în timpul turneelor de promovare a cărţii de faţă, Cezar Paul-Bădescu spunea: „Umbra de care ne este frică e în principal moartea, bineînţeles: e o umbră care ne urmăreşte din momentul în care ne naştem. Dar în cartea mea, umbra nu e numai moartea, ci sunt, deopotrivă, şi amintirile (individuale sau colective), traumele sau, pur şi simplu, inconştientul. Sunt, deci, tot felul de fantome ale trecutului sau ale prezentului care ne bântuie. (…)

Într-adevăr, punctul de plecare este autobiografic. Dar, dacă stai să te gândeşti, orice autor scrie despre el însuşi; chiar şi dacă ar scrie despre alte subiecte, aparent străine de el, tot despre propriile experienţele scrie de fapt, că nu are cum altfel. Autorul nu face altceva decât să delege experienţele sale altor personaje. Sau viceversa: să topească poveşti exterioare, pe care le documentează, în propria sa existenţă interioară. În general, scriitorul porneşte de la un fapt real, de la experienţa proprie de cele mai multe ori, şi ficţionalizează. Asta fac şi eu. E ca atunci când ai o bucată de carne şi vrei faci mâncare din ea: desigur, nu o serveşti crudă celorlalţi, ci o găteşti, îi faci sosuri şi interesant e că, uneori, sosurile acelea pe care le pui pe lângă sunt mai importante decât bucata propriu-zisă de carne.”

Cezar Paul-Bădescu este autorul romanului ”Luminiţa, mon amour”, adaptat cinematografic în filmul ”Ana, mon amour”, regizat de Călin Peter Netzer, laureat cu Ursul de Argint la Festivalul de Film de la Berlin, în 2017. Născut în 1968, a absolvit Facultatea de Litere din Bucureşti, afost membru activ al cenaclului Central, redactor la revista Dilema, şeful departamentului cultură al ziarului Adevărul şi redactor şef al suplimentului Adevărul literar şi artistic. A publicat trei cărţi de autoficţiune.

Toate prozele din cartea semnalată astăzi au, într-o formă sau alta, legătură cu moartea – bunicul căruia nu i se spune că are cancer pulmonar şi e pe moarte, alt bunic mort pe front, Moş Crăciun care îi luminează ultimele clipe ale unui copil pe moarte, cărţile postale de pe crucile locurilor de veci, ultimele clipe ale bărbatului care va fi devorat de un canibal ş.a.

”Mă gândesc la mine întins în sicriu şi simt că mă sufoc. Mă sufoc de ruşine. E ca şi când m-aş afla gol într-un loc public, expus, lipsit de apărare în faţa privilor celorlalţi. Sau aş fi îmbrăcat elegant, dar pişat pe mine, toţi s-ar uita la pata aia de pe pantaloni, iar nu aş mai putea sî fac nimic ca să remediez situaţia. Mortul nu e numai indecent, ci şi ridicol. Moartea îl contaminează cu obscenitatea ei şi-l face de râs.”
Personajul-narator cochetează cu ideea sinuciderii în adolescenţă, trece prin experienţele directe ale dispariţiei celor dragi, trăieşte într-un mediu în care moartea e la ordinea zilei.

”Frica de umbra mea nu este nicidecum o carte despre frică - scrie pe coperta a patra Mircea Cărtărescu -, ci despre stratageme simple de-a-ţi învinge fricile, de-a le bagateliza şi ridiculiza prin grotesc, macabru, carnavalesc şi kitsch. Moartea atroce a bunicilor scriitorului, nebunia şi moartea poetului Cristian Popescu, moartea amatorului de telenovele Nicolae Militaru, amorul cu o bolnavă de cancer şi fascinaţia faţă de un faimos canibal german, inscripţiile de pe mormintele de la Bellu şi manelele cântate în onoarea morţilor sunt subiectele, nu prea vesele-n sine, ale volumului de faţă, dar acea privire naivă a cărei reţetă o are doar autorul lui le transformă nu doar în surse de comic uneori debordant, ci şi-n prilej de meditaţie, gen vanitas vanitatum, pe marginea tristei condiţii umane. Ce unifică toate povestirile este chiar această voce inconfundabilă, tacticoasă în descrierea celor mai groteşti scene, dar cu observaţii atât de surprinzătoare, încât nu pot veni decât de la un copil mare care priveşte lumea genuin.”

Un exemplu de stil:

„Sentimentul că duci un miel la tăiere – pe ăsta l ai când stai de vorbă cu un om despre care ştii că nu mai are mult de trăit, iar el nu ştie. Mielul se bucură de viaţă, zburdă fericit sau se gudură pe lângă tine, iar tu eşti conştient de inconştienţa lui. Cu cât starea lui e mai departe de ceea ce i se pregăteşte, cu atât povara ta e mai mare.

Medicii îi spuseseră bunicului meu că avea pneumonie şi că putea să se trateze foarte bine şi acasă, că nu mai era nevoie să stea în spital. Alor mei le ziseseră că avea cancer pulmonar şi că nu mai era nimic de făcut, aşa că l trimiteau să moară acasă. Taică meu se gândise că ar fi mai bine să nu i spună, să nu l demoralizeze. Mai ales că bunică meu era destul de vioi. L au cazat la fratele lui taică meu, Doru, unde stătuse în ultima jumătate de an, şi l au culcat pe canapeaua extensibilă din sufragerie, care era destul de solidă. În plus, acolo putea să fie şi îngrijit de noră sa, Dora, care era asistentă medicală.
«Eşti pe mâini bune, nu ai de ce să ţi faci probleme şi ai să vezi ce repede o să te pui pe picioare!», i au zis.

Mie mi se părea aiurea chestia asta. Cum adică? Tocmai el să nu ştie ceva ce l priveşte în primul rând pe el? Moartea i o poveste strict personală – îmi ziceam –, nimeni nu poate să te înlocuiască, prin urmare, e revoltător să nu fii lăsat să ţi o gestionezi. Apoi era vorba de viaţa lui şi avea dreptul să ştie ce se ntâmplă cu ea. Poate că ar fi vrut să şi trăiască ultimele săptămâni în distracţii sau – dimpotrivă – în reculegere şi rugăciune. Măcar dacă l ar fi lăsat să fumeze! Îi ardea buza după o ţigară şi, dacă ar fi ştiut că tot aia e, la ce s ar mai fi abţinut?

Am încercat să le spun şi părinţilor teoriile mele, dar, desigur, nimeni n a stat să mă asculte. Se părea că eram singurul care gândea astfel.

Situaţia era de căcat: cum e când el îşi face planuri, că va muta nu ştiu ce munţi din loc după ce va scăpa de boală, iar tu nu te poţi uita la el, că te cuprinde mila? Mila şi o imensă vină. Tu – a cincea roată de la căruţă – ştii, pe când el nu.

Pe de altă parte, faptul că aveam şi eu un grav bolnav în familie mă făcea să mă simt important în faţa colegilor de la liceu. Puteam să i impresionez povestindu le despre bunică meu şi, bonus, beneficiam şi de acea stare faină pe care o încerci când eşti compătimit. Tu nu eşti practic implicat direct, nu ţi pui pielea la bătaie, dar ai parte de laurii învingătorului. Sau ai învinsului – învinsului învingător, încoronat cu aura suferinţei şi a morţii. Iar poveştile hardcore nu au întârziat să apară.”

Cezar Paul-Bădescu – Editura Polirom, colecţia Egoproză. 188 pag.

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici