COMENTARIU Lelia Munteanu: „Greu nu e să-L găseşti pe Dumnezeu, ci să-L pierzi"

Prinţul Fericit Vladimir Ghika, nepotul ultimului domnitor al Moldovei, s-a născut în Duminica Praznicului de Crăciun a anului 1873, la Constantinopol, şi a murit într-o luni a anului 1954 în puşcăria Jilava.

Nu şi-a dorit alt veşmânt decât reverenda. Împotriva voinţei sale, care nu năzuia la demnităţi eclesiastice, Papa Pius al XI-lea l-a ridicat în rangul de protonotar apostolic, cea mai înaltă demnitate onorifică pentru un preot catolic.

Monseniorul Vladimir Ghika, prinţul sacerdot, a practicat până în poarta puşcăriei ceea ce el însuşi numea „Teologia nevoilor" sau „Liturghia aproapelui", aflându-se mereu în mijlocul săracilor din toată lumea, al deznădăjduiţilor, al „jupuiţilor de vii care se cer salvaţi de ei înşişi".

Discipolii şi biografii săi şi-l amintesc pe părintele Vladimir ca fiind „în întregime rugăciune", viaţa lui depănându-se într-o „continuă uitare de sine".

Prietenul său Jacques Maritain, marele filosof catolic, îl descrie ca pe un „sfânt Nicolae modern, rezistent la toate intemperiile, curios în legătură cu toate şi informat despre toate (prinţul Ghica făcuse nu doar studii teologice, ci şi de Drept şi Litere, n.m.), bucuros să treacă, în numele săracilor lui Cristos, peste regulamentele şi barierele sistemelor, ale egoismelor oamenilor, aspru cu sine şi grăbit să aducă o alinare potrivită oricărei suferinţe".

Înfăţişarea lui Vladimir Ghika a fost, înainte şi după beatificare, ca desprinsă de pe iconostas: „Purta o reverendă destul de clasică, cu pelerină, amândouă foarte uzate. Nu era prea înalt, dar avea un chip minunat. Părul său lung, alb ca inul, îl aureola, cobora până pe umeri şi, instinctiv, te gândeau la chipul lui Isus aşa cum e descries în primele capitol din Apocalipsă" (Élisabeth de Miribel, „La Mémoire des silences: Vladimir Ghika", Fayard 1987).

Avea un fel memorabil de a spune lucrurilor pe nume, în multe asemănător Papei Ioan Paul al II-lea. Întrebat de ce s-a convertit la catolicism (la Constantinopol, unde se născuse, prinţul a fost botezat în credinţa strămoşilor săi), a răspuns: „Ca să devin mai ortodox".

Prinţul fericit e autorul acestui superb paradox: „Greu nu e să-L găseşti pe Dumnezeu, ci să-L pierzi, căci El este pretutindeni".