COMENTARIU Lelia Munteanu: O întrebare fără răspuns

Încep să-l cred pe Swedenborg (cel povestit de Borges, pentru că nu l-am citit niciodată): morţii nu ştiu că au murit, află (prea) târziu, când nu mai e nimic de făcut. Uneori ei mai trec pe-aici, ca să se intereseze de noi, cei aflaţi în umbră.

Paul Wittgenstein (1887-1971) tocmai a trecut pe-aici. L-am visat cântând. Tot nu-şi recuperase mâna dreaptă.

Cred că fratele marelui gânditor al secolului XX (autor al unei singure cărţi, Tractatus Logico-Philosophicus), nu e prima oară când dă o raită prin lumea noastră. Pentru el, Ravel a compus straniul Concert pentru pian şi orchestră în re major, pentru mâna stângă. (Paul a fost un virtuoz pianist de concert, până să îşi piardă mâna dreaptă în Primul Război Mondial).

Cu piesa prietenului său Ravel a urcat pe scena sălii Pleyel din Paris, pe 17 ianuarie 1933. (Înregistrarea de mai jos e prezententă ca fiind de acolo. Greu de crezut, câtă vreme cântă pe un Baldwin, pian de fabricaţie americană).

Tema principală a concertului al cărui solist e Paul Wittgenstein (foto) urcă din arpegii lente în tăriile gregoriene.

Momentul în care orchestra tace subit ca să facă loc pianului nu mi-l pot scoate din minte. E ca liniştea evlavioasă în care îţi înfăşori dragostea când iubeşti peste iubire.

De ce am scris asta? Să urmăriţi întregul concert, până la acel glissando (alunecare de la un sunet la altul prin diatonice) abrupt, ca o întrebare fără răspuns.