COMENTARIU Lelia Munteanu: O lume pe dos

Îl caut de ceva vreme. Scuza a fost că nu găseşti atât de uşor, scormonindu-ţi prin minte, un personaj principal. Unul cu mină şi apucături de înger căzut. Destul de bătrân încât să mintă credibil. Îndeajuns de viu încât, însoţindu-l în plimbarea pe ultimul drum, să îl poţi regreta sincer. Un personaj care să se fi simţit în viaţa lui măruntă ca pe marele ecran. Un om cu farmecul magicianului care nu mai are ce pierde şi îşi explică magiile.

L-am căutat până adineaori, când m-a găsit el pe mine. A apărut în prag cu zâmbetul iritant al unuia care crede că le ştie pe toate:

“Zici că te bagi? Vrei Nobelul pentru cea mai tare poveste?”.

“Nu există Nobel pentru poveşti”, i-am spus.

“Foarte rău! Pe capul fiecărei poveşti de comă există o recompensă. Eu sunt gata să-ţi livrez povestea, tu fă rost de recompensă! Ai partea ta.  Acum notează ce spun, dar nu uita să o scrii în trei părţi şi să presari cât mai multă acţiune… Unui mare înţelept i s-a îmbolnăvit grav fiul, înţelept şi ăla, un mic înţelept. Trei zile a stat în comă, iar când s-a trezit, marele înţelept s-a grăbit să afle cu lux de amănunte ce-a văzut dincolo. <O lume pe dos>, i-a mărturisit micul înţelept. <Cum vine asta?! Fii mai explicit!>. <Adică, totul era răsturnat. Cei care aici nu sunt ţinuţi la preţ, acolo erau în mare cinste…>. <Tu ai văzut o lume îndreptată, fiule!>, i-a spus marele înţelept, sărutându-l pe cel mic pe frunte…”
“Şi? Mai departe?”, l-am întrebat cu stiloul în aer.

“L-a sărutat pe frunte. Happy-end!”.

“Cum ar fi sunat un final mai puţin fericit?”.

“Să nu-ţi fi adus povestea pe tavă şi să te fi lăsat să o inventezi de capul tău”.

“Poate scorneam una mai bună”.

“Mai bună decât mine, care sunt cea mai bună născocire a ta? Glumeşti. Şi, te avertizez: un autor nu glumeşte niciodată cu personajele lui! S-ar putea ca dincolo să se preschimbe în ele”.