COMENTARIU Lelia Munteanu: Oedip pe înţelesul tuturor

Iată faptele, aşa cum s-au petrecut ele (vorba poliţistului de proximitate): în localitatea Teba, regina Iocasta îi aduce pe lume regelui Laios un fiu, pe Oedip. Numai că regii au acţionat pe proprie răspundere, fiindcă le fusese interzis să aibă urmaşi. Intră în scenă profetul Tiresias, un oligarh orb, care anunţă pedeapsa ce-i paşte: Oedip va fi ucigaşul tatălui său şi soţul mamei sale. (Hai că asta nu vedem prea des nici la Măruţă. De altfel, după titlul „Michael Jackson viu, coborând din duba legiştilor după moartea sa”, n-am mai reţinut  nimic memorabil în presa românească).

Panică şi groază. Din sfert de ton în sfert de ton (cântato-vorbit, un fel de rap avant la lettre: Yo! Casta!...), aflăm că regele Laios porunceşte ca pruncul să fie aruncat într-o prăpastie. Se termină actul întâi. Până în actul doi, recapitulăm: ce-avem noi aici? O dramă. În care vedem viaţa grea a oamenilor din antichitate, precum şi faptul că erau la cheremul zeilor (mai mulţi, fiindcă nu căzuseră încă în năravul alegerilor democratice) şi se lăsau pradă zvonurilor răuvoitoare şi superstiţiilor. Ca astăzi.

Actul doi se petrece precum la Dumas (fiul), după douăzeci de ani. Ăla micu, prinţişorul, nu murise. Baftă pe el: se afla într-un alt palat, crescut de alt cuplu regal: Polybe şi Merope. Dar el, Oedip, ştia de blestemul care atârna deasupra capului său. Aşa că o ia la întrebări pe regina Merope: Mămică, Măria Ta, s-o dăm pe bune: voi sunteţi părinţii mei naturali sau mă duceţi cu lectica? Se jură regina pe toţi zeii, fără excepţie, că-i mama lui bună. Abia acum îl cuprinde deznădejdea pe Oedip: ca să nu se împlinească blestemul, trebuie să plece. Şi merge el şi tot merge, până la o răscruce de drumuri. Unde îl întâlneşte pe regele Laios, dar nu ştie că e el. Se iau dintr-un fleac, îl ucide şi pleacă liniştit mai departe, până la porţile Tebei. Aici dă peste un căpcăune sângeros: Sfinxul. Ăsta altă treabă n-avea decât s-o ţină în cimilituri. Cine nu ştia să răspundă la întrebare, îi rupea capul. Fireşte că nimeni nu ştia să răspundă, deci cetăţenii căutau pe unul mai isteţ care să-l răpună cultural pe Sfinx şi să primească de soţie pe văduva regelui Laios, pe Iocasta. Întrebare: „Cine e mai puternic decât destinul?” Oedip răspunde din prima: „Omul” (aici se cântă mult).

Oedip o ia de nevastă pe maică-sa (fără să ştie cine e) şi trăiesc fericiţi până-n actul trei. Ei, acum în cetate se declanşează o ciumă (mai grea decât aviara, mai dură decât porcina, mai devastatoare decât covidul – Phizer nu se înfiinţase) şi epidemia dezgroapă toate secretele. Află Iocasta că Oedip e fiu-său şi se sinucide, află şi Oedip că Iocasta e maică-sa şi procedează mai puţin tranşant: îşi scoate ochii. Apoi fuge cu fiică-sa, Antigoana, în pribegie. Până în actul patru, când – nu mai intru în amănunte – avem monologul lui Oedip. El se justifică, explicând că, pentru toate nenorocirile, e nevinovat, fiindcă n-a ştiut ce şi cum, iar în ultima vreme a fost orb. „Sunt nevinovat! Voinţa mea n-a fost nicicând în crimele mele! Biruit-am zeii!” Cortina.

Ce învăţăminte tragem noi de-aici? În primul rând că, la câte incesturi şi paricide şi alianţe contra firii am văzut în politica românească, nu ne mai poate impresiona nimic. Şi, cu toate astea, omul e mai tare decât destinul, ca Elena Udrea decât comisia lui Orban. A, ar mai exista un aşa-zis Complex Oedip, dar dacă nu-i la capătul Militarilor (că în cartierele selecte le zice Mall-uri) mai bine nu vorbesc despre el, ca să nu greşesc.