COMENTARIU Lelia Munteanu: Warora – o formă deviată de tăcere

“Ceva inexprimabil se opune limbajului, împovărează capacitatea de a vorbi: amărăciunea, despărţirea, moartea nu pot fi spuse în cuvinte îndeajuns de intense. Limba se fragmentează în faţa conţinuturilor afective prea puternice, care mătură totul din calea lor”.

Pe de altă parte, “elocinţa nu este doar o problemă de cuvinte, ci şi de tăceri care au multe de spus”.

Încă şi mai spectaculos stau lucrurile în cazul limbilor care mai au un singur vorbitor.

“O altă formă radicală de tăcere este cea a ultimului om care mai ştie limba neamului său. N-a mai rămas decât el, obligat să tacă, pentru că nimeni altcineva nu-l va mai putea înţelege vreodată. În fiecare an există limbi care dispar astfel de pe planetă, odată cu moartea ultimului care le vorbeşte. Werner Herzog evocă în [filmul] <Le Pays où rêvent les fourmis vertes> un proces în Australia în cursul căruia un aborigen vorbeşte continuu într-o limbă pe care nimeni n-o poate identifica. Judecătorul se miră că acest om - prezentat la începutul procesului drept <mut> - perorează atâta şi cere traducătorului să îşi facă datoria. Acesta însă se recuză, nu cunoaşte limba warora. Nimeni din asistenţă nu cunoaşte această limbă. Traducătorul, încurcat, îi explică judecătorului că omul este ultimul supravieţuitor din comunitatea sa. Ceilalţi dispărând, vorbeşte de acum înainte o limbă pe care nimeni n-o mai înţelege, din acest motiv fiind poreclit <mutul>”.

Şi Le Breton adaugă: ”O limbă care nu mai poate transmite sensul, încetând de a mai anima relaţia socială, este o formă deviată de tăcere...”.