COMENTARIU Marius Oprea / USR – război total între habarnişti şi ciolanişti

 

Încă un partid moare, şi moare frumos, ”pre limba lui”, adică în plin scandal, în loc să o facă discret – aşa cum se cuvine, la moartea ditamai speranţei.

 

Ceea ce, probabil, n-au înţeles tinerii politicieni, dintre care cei mai mulţi militanţi sînt sinceri în afilierea şi entuziasmul lor, e că tinereţea nu ajută, întodeauna, atunci cînd un organism este profund bolnav. Ori, cînd se naşte aşa. Dimpotrivă, uneori tinereţea, cu ”arderile” ei intense, cum arată studii medicale în asemenea maladii, nu face decît să grăbească deznodămîntul. Ceea ce e valabil la un om, e valabil şi la o creaţie a oamenilor. Atît la o clădire, cît şi la un partid.

 

USR s-a născut dintr-un reflex corect şi sănătos, al unui organism bolnav, (politica românească) încă de la naşterea sa, în ianuarie 1990, ca ”democraţie originală”. Care s-a vrut mai întîi ”pluralism în cadrul Frontului”, adică rezultatul unei violări a democraţiei, un copil cu o singură mamă şi mai mulţi taţi, din care numai unul consimţit. Dar nu discut aici păcatul originar al politicii din România, ci şansa ratată a vindecării lui.

 

A fost un moment în care lozinca ”înnoirii politicii româneşti” a funcţionat, cam pînă la ”puciul” urmat de debarcarea lui Nicuşor Dan, din fruntea Uniunii Salvaţi România, moment în care partidul a şi început să-şi clădească un discurs de tip neomarxist, bazat pe ură, pe excludere. În primul rînd, categorii largi ale electoratului, mă refer aici la persoane de vîrsta a doua şi a treia şi în special religioase, au fost excluse, din noul discurs politic. Care era nou, în spaţiul românesc de atunci, nu neapărat ”novator”. Discursul ”bazat pe ură”, la care se face atît de multă referire de cînd cu ascensiunea politică a AUR, n-a fost inventat în politica dîmboviţeană a noului mileniu de această alianţă naţionalistă, ci de o alta, de tip securistic, între USR-PLUS, din momentul în care ”găştile” Securităţii au pus mîna, prin diferiţi interpuşi, pe creaţia nucelului de odinioară al fostei ”iniţiative civice” condusă de Nicuşor Dan la nivel de Bucureşti, apoi de România – după care a şi fost ”confiscată”: s-a socotit a fi o jucărie prea mare, pentru un om, sau grup: aici era nevoie de o ”structură”. Şi, bineînţeles, ba cu unul, ba cu altul, ba cu un Ghinea, ba cu un Barna şi apoi un Cioloş, treaba a fost gata. Şi a ajuns departe. 

 

Dar, ca orice e clădit pe interes şi, mai mult, printr-un discurs bazat pe ură şi segregare, care pornea apriori de la ideea că numai ei pot fi ”frumoşi şi liberi”, prin excludere, unul ca mine, care nu i-a votat,  fiind un sclav, bătrîn şi prost, nu putea avea viaţă lungă. Ura nu clădeşte nimic, sau o face prost. Şi prostia nu e o scuză, atunci cînd se asociază tinereţii (care nu poate funcţiona simulan, şi ca avantaj, şi ca scuză). Prost e cel care se foloseşte de ea.

 

Slabi politicieni, de-a dreptul orbiţi de ură, unul faţă de celălalt, încît să nu vadă că se distrug reciproc, şi cu mare rapiditate (deja lucrurile au ajuns prea departe, spre a se mai repara ceva) şi, cu o mare voioşie, distrug partidul ambii lideri, atît Barna, ex-USR, cît şi Cioloş, fost PLUS. Acum, privind retrospectiv la ceea ce s-a întîmplat la Congresul lor, acesta seamănă tot mai mult cu ceea ce s-a întîmplat la liberali, cu o singură excepţie – la userişti, cel care a pierdut n-a pierdut şi structura de conducere a partidului, ci numai şefia lui. Ei bine, imaginaţi-vă ce s-ar fi întîmplat în PNL, în situaţia actuală a lui Cîţu, cu Ludovic Orban în partid şi influent, în majoritatea filialelor. Ar fi păţit ce păţeşte acum Cioloş. Ambii sînt oameni ”făcuţi” şi nu născuţi în politică, mai degrabă ”desantaţi”, ei sînt stăpîni pe funcţia politică atîta vreme cît au şi puterea aferentă, care nu e una născută din ”viaţa internă de partid”, ci dintr-o forţă exterioară, să-i spunem ”executivă”, în toate sensurile ei. 

 

Ceea ce nu e nepărat o scuză pentru Barna, al cărui bebeluş se pare că s-a făcut mare, îi dau dinţii şi-l scot pe tata afară, la politică. Lăsînd gluma la o parte, modul în care Dan Barna a exploatat ultimatum-ul stîngaci al lui Cioloş, care şi-a supraestimat puterile, ca întodeauna, din cauza propriului ego exacerbat, funcţionează ca o grenadă căreia altcineva i-a scos cuiul şi i-a pus-o în mînă. USR nu-şi mai spală rufele în familie, cum acuza în vară-toamnă că se întîmplă cu liberalii, ci o fac în stradă, aşa cum ne-au obişnuit, de fapt. 

 

Chemarea aproape disperată a taberei ”moderate” din partid, cei care la Congres nu au fost încîntaţi nici de Barna, nici de Cioloş, lansează acum, nu întîmplător, chemarea către ”useriştii vechi”, de revenire a lor ”în stradă”. Asta e o metaforă, bineînţeles – e vorba de revenire la spiritul din care s-au născut. Din nefericire pentru aceştia, dintre care unii sînt sinceri şi bine intenţionaţi, de la începuturile USR-ului, dar ajunşi la exasperare (tocmai pentru că se simt legaţi de proiectul politic  iniţial) ei n-au cum să atingă o masă critică, în partid. Masa critică a fost atinsă şi urmează a fi depăşită, e doar o chestiune de timp, pînă la fisiune. 

 

Între tabăra habarnistă şi tabăra ciolanistă, nucleul userist se împuţinează şi tinde să explodeze, împrăştiindu-se într-un nor de speranţe şi timp pierdut.