COMENTARIU Valeriu Şuhan: Mândria de a fi român. Om (mai) avea-o ?

- Mamă, pot să le spun la Viena că sunt român ?

- Da, cum să nu, bineînţeles !

- Mă gândeam, să nu creadă că mă laud...

Cam aşa a sunat dialogul dintre un român genial, George Enescu, la vârsta de vreo doisprezece ani şi mama sa.

Aşa arăta sentimentul de mândrie al unui  român, e adevărat, genial, conştient de valoarea moştenirii sale naţionale.

Acum, când vorbim, pare că în legătură cu mândria de a fi român, avem o problemă.

Mai există mândrie contemporană în legătură cu apartenenţa la naţiunea română ?

Ar trebui să fim cu toţii de acord că un cert complex de inferioritate se manifestă din plin şi ne bulversează pervers, percepţia despre noi înşine.

Mai peste tot, chiar aici, acasă, auzi că noi, românii, suntem hoţi, curve, (mă scuzaţi...) bandiţi, mincinoşi, iremediabil corupţi şi în general, nu suntem în stare de nimic.

Cât îi priveşte pe românii care au plecat „afară”, în majoritate, ne consideră nişte lepre, iar ţara, o troacă.

Culmea e că ei tot aici s-au născut, părinţii lor tot de pe-aici sunt, şcoala, cât o fi fost, tot aici au făcut-o, iar până când au plecat, tot pe-aici şi-au târâit neputinţele.

Să ne înţelegem ! Nu mă refer la toţi românii de „afară” !

Când îi aud pe conaţionali referindu-se la propria ţară cu un apelativ depreciativ, Românica, îmi pare că trăiesc într-o lume de nebuni.

Să-ţi desconsideri propria casă, originea ta, este ireal, e ca într-un vis urât.

E ca şi când ai înjura-o pe maică-ta !

În sport, echipele „favorite”, inclusiv cele naţionale, sunt susţinute doar primele cinci minute. După, o revărsare imensă de înjurături şi „aprecieri” care mai de care.

Mă gândesc la cei care s-au apucat de un sport, aici, acasă.

Ce mentalitate or avea ei când, din fragedă pruncie, au crescut în casă cu „Românica”, rostită jignitor de proprii părinţi, iar referirile la conaţionali au fost în tuşe groase.

Va avea tânărul ăla vreo urmă de spirit combativ, de dorinţă de victorie în numele ţării lui, sau de stimă de sine ?!

Poate, doar la un colţ...

De unde atitudinea asta, absurdă până la urmă ?!

Un psiholog ar spune că ea se datorează lipsei de încredere în sine. În cazul ăsta sinele este la nivel social, naţional.

Dar de unde această lipsă de încredere ?

Primul lucru care îmi vine în minte, este lipsa educaţiei.

Şcoala românească produce numai tâmpiţi spunea un corifeu.

O fi aici problema ? Cel mai probabil. Aici măcar, corifeul pare a fi avut dreptate.

Avem un proiect prezidenţial, al actualului Preşedinte, intitulat „România educată”.

Evident, degeaba !

De ce ?

Nu ştiu să răspund.

întrebaţi-l pe Preşedinte. Deşi, acum e ocupat cu pieţele...

Avem inamici, ba chiar duşmani.

Dacă ceea ce vedem acum este rezultatul acţiunilor vreunuia dintre ăştia, atunci e clar că ăla s-a gândit să întoarcă arma noastră principală-miştoul, miştocăreala, bagatelizarea şi ducerea în derizoriu-chiar împotriva noastră.

Faceţi bă, mişto de voi şi hai, pa.

Venim după ce v-aţi mâncat între voi...