Interviu inedit cu „Ultimul haiduc”. Ion Gavrilă Ogoranu, cel mai cunoscut lider al rezistenţei armate anticomuniste

Interviu inedit, la 14 ani de la moartea celui mai cunoscut lider al rezistenţei armate anticomuniste, Ion Gavrilă Ogoranu: ”Cea mai tristă zi din viaţa mea a fost aceea în care am văzut un grup de tineri, rugîndu-se ca Dumnezeu să-l aducă sănătos în ţară pe Michael Jackson. M-am gîndit care erau idealurile noastre, cînd eram ca ei...”

5298 afişări
Imaginea articolului Interviu inedit cu „Ultimul haiduc”. Ion Gavrilă Ogoranu, cel mai cunoscut lider al rezistenţei armate anticomuniste

Născut într-o familie din Gura Văii, sat de la poalele versanţilor nordici ai Munţilor Făgăraş, Ion Gavrilă Ogoranu a fost vreme de mai bine de trei decenii ”inamicul public numărul unu” al Securităţii din România. Grupul de partizani pe care l-a condus a pus pe jar vreme de aproape un deceniu poliţia politică comunistă şi a fost, de departe şi pe bună dreptate, cel mai cunoscut grup al rezistenţei armate anticomuniste din România, dînd speranţe de libertate românilor obişnuiţi şi fiori reprezentanţilor regimului comunist. Format în larga lui majoritate din studenţi originari din Ţara Făgăraşului, ”grupul carpatin făgărăşan” a fost anihilat printr-o trădare, iar membrii săi şi sute de susţinători au fost arestaţi şi majoritatea executaţi după 1957.

Ion Gavrilă Ogoranu a scris, între altele, şi un vibrant testament al acestui grup de rezistenţă: ”Am scris aceste rînduri în amintirea celor care au luptat şi au murit în acei ani, 1948-1957, în rezistenţa armată anticomunistă făgărăşană şi care nu au nici mormînt, nici cruce. Am scris pentru a lăsa mărturie că acest colţ de ţară nu şi-a plecat capul de bunăvoie, în faţa comunismului. Să se ştie că au existat oameni care, cu sîngele lor, au spălat faţa României, pătată de laşităţi şi trădări. Copiilor şi nepoţilor să nu le fie ruşine să se numească români. Pe potecile munţilor, acest grup de tineri n-a purtat numai arme. Alături de onoarea, mîndria si conştiinţa libertăţii neamului nostru, alături de durerea ceasului de faţă, în inima şi crezul nostru am purtat ca o povară scumpă visuri, doruri şi gînduri izvorîte şi călite în dragostea pentru neamul nostru, pentru vremurile ce vor să vie”.

Contestat în anumite cercuri pentru că, fiind student, a făcut parte (ca majoritatea camarazilor săi de arme) din Frăţiile de Cruce legionare, Ion Gavrilă Ogoranu nu şi-a renegat niciodată trecutul, pe care însă l-a pus însă în balanţă cu rezistenţa anticomunistă, al cărui simbol a devenit cu trecerea anilor, inclusiv pentru cei care l-au urmărit şi persecutat. Pentru activitatea lui în fruntea grupului de rezistenţă armată anticomunistă de pe versantul nordic al Munţilor Făgăraş, Gavrilă Ogoranu a fost condamnat la moarte în contumacie. Dar timp de trei decenii, pînă în 1976, organele Securităţii nu au putut să-l captureze. Arestat mai mult dintr-o  întîmplare în 1976, el a fost salvat de la execuţie pe de o parte pentru că, numai cu cîteva luni înainte, pedepasa aceasta intrase în prescriere, dar lichidarea sa pe parcursul celor peste şase luni de anchetă la Securitate a devenit de-a dreptul imposibilă, după ce soţia sa Ana Gavrilă Ogoranu a cerut în scris intervenţia directă a preşedintelui SUA Nixon, pentru a-l salva de la moarte pe ultimul partizan anticommunist, scăpat pînă atunci din mîinile Securităţii.

După 1989, meritele lui Ion Gavrilă Ogoranu au fost departe de a fi recunoscute, într-o Românie devenită peste noapte ”anticomunistă”, în care milioane de rpmâni şi-au transformat tăcerea prudentă faţă de abuzurile şi crimele regimului în act de dizidenţă. Pot spune, ca unul care l-a cunoscut bine, că ultimii doi ani din viaţă i-au fost marcaţi de o mare tristeţe care îl măcina – fără să-l doboare însă, pentru că, aşa cum spune titlul cunoscutei sale cărţi de memorii, ”Brazii se frîng, dar nu se îndoiesc”. Şi nici nu i-a retezat credinţa nestrămutată în viitorul şi mîntuirea românilor.

Cunosc două momente care i-au provova această tristeţe foarte bine, deşi ”Moşul” Gavrilă, cum era poreclit de ai săi încă din tinereţe pentru matura lui chibzuinţă pe care o arăta în orice împrejurare, s-a ferit multă vreme să se plîngă în legătură cu ele.

Primul. ţine de faptul că, încercînd să-şi repare acoperişul casei, a încercat să facă un credit la bancă, dar acesta i-a fost refuzat – întrucît în cazierul său figurau încă pedepsele la care fusese condamnat de tribunalele militare comuniste – inclusiv condamnarea la moarte, în contumacie.

Al doilea, de faptul că soţiei sale Ana, deşi a fost arestată şi anchetată în multe rînduri de Securitate, i-a fost refuzată atribuirea titlului de ”luptător anticomunist” – fapt pentru care ea i-a scris o impresionantă scrisoare ministrului justiţiei, Monica Macovei, în aprilie 2006, în care îşi revedea în cîteva pagini episoade impresionante ale vieţii sale pline de necazuri, din pricina legăturilor cu partizanii din rezistenţă. „Aceasta mi-a fost viaţa, la 85 de ani am conştiinţa împăcată că mi-am făcut datoria. Nu aş fi deranjat nici de data asta pe nimeni, dar mă doare nedreptatea şi nepăsarea”, încheia Ana Ogoranu, în scrisoarea către Monica Macovei.

Enumerînd, la finele scrisorii soţiei sale, alte cazuri similare în care instanţele de judecată au dat sentinţe prin care soţiilor partizanilor ucişi în munţi nu li se recunoştea calitatea de ”luptător anticomunist, Ion Gavrilă Ogoranu arăta: ”Dacă într-adevăr ţara doreşte să-şi reconsidere trecutul, şi să cinstească Rezistenţa, să ne caute ea pe noi, şi nu să ne oblige să ne umilim în faţa unor instanţe nepotrivite şi nebinevoitoare”. Instanţele judecătoreşti au rămas la fel, pînă ce am reuşit, inspirat chiar de cazul său, de fişa de cazier pe care mi-a dat-o prin 2005, promovarea Legii 221 din 2008, prin care condamnările politice promovate de Securitate în instanţele militare au fost anulate şi cei împotriva cărora au fost pronunţate au fost reabilitaţi juridic.

Dar pentru Ion Gavrilă Ogoranu a fost prea tîrziu. El n-a mai apucat acest moment, murind la scurt timp, pe 1 mai 2006, după ce scria rîndurile adresate doamnei ministru Macovei şi rămînînd, în ochii autorităţilor, vinovat de crimă. A fost urmat, peste două luni, la 7 iulie 2006, de sotia sa Ana.  

Gavrlă Ogoranu vorbea întodeauna, indiferent de situaţie, cu o voce egală şi sigur pe sine. În vara anului 1996, ne reîntîlnisem la Sighet. Ne-am retras în camera sa de la Hotelul Tisa, pe care o împărţea cu mai mulţi foşti deţinuţi politici, veniţi la sesiunea de comunicări de la Memorial, organizată de Academia Civică. L-am urmărit şi în cuvîntul său de la tribună, vorbint despre jertfa supremă a partizanilor, a prietenilor săi, dar în camera de hotel am putut discuta împreună cu el mai pe îndelete.

Se lăsase demult seara, dar poveştile nu conteneau, depănate de o Şeherezadă care înşiruia suferinţe şi nume de martiri. Îl urmăream pe Gavrilă Ogoranu cu privirea aţintită la mînile sale, cu palme mari, bătucite de furcă şi de coasă, pentru că a vrut să trăiască pînă la capătul vieţii între fîneţe şi păduri. Ion Gavrilă Ogoranu poate fi socotit orice, dar nu un extremist. A fost socotit astfel doar pentru a nu deveni un model, ceea ce, fără îndoială, istoria o va face, mai devreme sau mai tîrziu. A făcut-o, în felul ei chiar Securitatea, care îl socotea în anii ‘60 – ‘70 drept cel mai căutat om din România, fiind considerat pînă în 1976, cînd a fost prins de agenţii poliţiei politice comuniste, drept „inamicul public nr.1”, pentru că trecuse deja mai bine de un sfert de veac după condamnarea sa în contumacie la moarte, fără a fi prins, deşi a coordonat cel mai important nucleu al rezistenţei anticomuniste, în munţii Făgăraş.

Ion Gavrilă Ogoranu a ajuns din liderul de temut al rezistenţei, după destrămarea acesteia în 1955, un simplu ajutor de morar, în comuna Galtiu, din judeţul Alba. Un ofiţer superior de la Bucureşti l-a anchetat şase luni, după capturarea sa în 1976, pentru a afla cum a reuşit liderul celei mai importante grupări de partizani anticomunişti să scape atîta vreme. Nu a putut fi condamnat, pentru că pedepsele din anii stalinismului erau deja prescrise. Dar a fost supus unei vieţi sub control, care însă nu l-a supus.

Pînă la capătul zilelor sale, a fost doar un bun creştin şi un model de cumpătare şi generozitate, împărţindu-şi pîinea cu amărîţii zilieri de la capătul unui grajd de IAS, unde a fost trimis să lucreze sub strictă supraveghere pînă la Revoluţie. A murit cu tristeţea că România, ţara lui, îl considera încă un ”criminal”. S-a stins demn, tăcut, în patria pe care o iubise şi care îl condamna pînă la moarte pentru asta. Am regăsit o casetă audio cu povestirile sale din acea seară de vară a anului 1996, de acum douăzeci de ani, pe care le redau mai jos, ca un pios omagiu adus ”inamicului nr.1” al comunismului din România, la 14 ani de la moartea sa (Marius Oprea).

”Cea mai tristă zi din viaţa mea a fost aceea în care am văzut un grup de tineri, rugîndu-se ca Dumnezeu să-l aducă sănătos în ţară pe Michael Jackson. M-am gîndit care erau idealurile noastre, cînd eram ca ei...”

„M-am  născut în 1923, în Ţara Făgăraşului, în satul Gura Văii, sub munte. Am urmat şcoala primară în sat, liceul la Făgăraş; în liceu am cunoscut şi m-am împrietenit cu toţi colegii mei cu care mă voi fi reîntîlnit în munte, colegi din satele de-acolo, am avut profesori foarte buni, care nu au supravieţuit comunismului – practic, numai cei care au murit de moarte bună nu au fost închişi sau trimişi la Canal, fără altă vină decît aceea de a fi fost educatori buni. Am făcut parte din Frăţia de Cruce Negoiu de la Radu Negru, împreună cu alţi zeci de tineri, apoi am intrat în armată, am făcut apoi Faculatea de Agronomie şi Academia Comerială de la Braşov. Fiind în 1948 în ultimul an şi în ultima zi de cursuri la Cluj la Agronomie şi în penultimul an la Academia Comercială la Braşov,  n-am putut să le termin, pentru că în zilele de 15 spre 16 mai ne-au căutat să ne aresteze, eram circa 400 de studenţi din Cluj, am aflat de iminenta arestare şi cu prietenii mei ne-am retras spre Făgăraş încetul cu încetul, toţi cîţi scăpaserăm de arestare. Din aceşti puţini scăpaţi, am alcătuit grupul de rezistenţă anticomunistă din Munţii Făgăraşului, noi fiind o mică rămurică a rezistenţei româneşti, avîndu-ne tactica şi strategia noastră, soarta noastră, asemănătoare mai mult sau mai puţin cu a celorlalţi din întreaga ţară, care au luptat şi nu puţini au murit, cu aceaşi scop: dărîmarea comunismului şi întoarcerea României la libertate.

Am stat în munţii Făgăraşului pînă în 1955, cînd grupul nostru s-a despărţit în două părţi, eu m-am retras şi am rămas ascuns timp de 21 de ani în judeţul Alba, în satul Galtiu, acolo unde locuiesc şi astăzi. Am fost arestat în cele din urmă în 1976, la Cluj, unde mă duceam de cîteva ori pe an, la rude şi prieteni, acolo m-au arestat, m-au ţinut vreme de şase luni la Securitatea din Bucureşti, mi-au dat buletin şi, cu pripon strîns, am devenit şi eu un fel de om liber. Am lucrat într-o fermă zootehnică, printre oameni simpli, pînă în 1989”. 

S-a lăsat un moment de linişte. L-am întrebat de Ion Gavrilă Ogoranu, care şedea pe marginea patului său, cu mîinile sale mari împreunate în poală, privindu-mă cu ochii săi blînzi de sub privirile stufoase, care a fost cea mai tristă zi din viaţa lui, aceea pe care nu o va uita niciodată şi, apoi, cea mai fericită zi. Mi-a răspuns, mai întîi cu un oftat.

”Este interesant un lucru, că ziua cea mai tristă, sau cel puţin aşa am simţit-o eu atunci, nu s-a petrecut pe vremea aceea, în care trăiam în munţi cu prietenii mei şi încercam să nu cădem în mîinile Securităţii, ci mai acum, în timpurile de după Revoluţie. Pe vremea aceea, chiar şi în situaţiile cele mai grave, cele mai triste, cele mai tragic, uneori de-a dreptul dezastruoase pentru noi, totuşi ne rămînea o speranţă – speranţa că într-o bună zi, lupta noastră şi jertfa noastră  nu va fi zadarnică. Dacă chiar m-aţi întrebat aşa ceva, să ştiţi că m-aţi pus în dificultate, omeneşte vorbind…

Mărturisesc că ziua  în care am fost cel trist şi fără speranţă, cel mai deziluzionat a fost ziua cînd în 1993, pare-se, am văzut la Televiziunea Română o scenă petrecută în Patriarhie, în cadedrala patriarhală: un grup de tineri îngenuncheaţi se rugau, un preot îi mîngia pe căpşor, alintîndu-i cu dragul nostru tineret. Copiii se rugau în catedrala patriarhală pentru ca Dumnezeu să-l aducă sănătos în ţară pe Michael Jackson… aveau lacrimi în ochi şi se rugau cu cucernicie, să spunem… iar preotul le cînta în strună, să zic aşa. Şi cînd m-am gîndit că pe timpul nostru, gîndul nostru, visurile noastre erau de luptă, de muncă, de seriozitate şi credinţă în soarta poporului român...

Comparaţia asta între ce am crezut noi şi rugăciunea lor, mi-a prilejuit cea mai mare tristeţe a vieţii/ Au fost clipele cele mai grele prin care au trecut. Atunci trebuia să merg la Bucureşti, se inaugurase un muzeu al suferinţei româneşti, în apropiere de Palatul Regal, într-o casă bombardată, părăsită, arsă de la Revoluţie (fostul sediu al Direcţiei a V-a a Securităţii – nota M.O.) şi am refuzat să mai merg. La întrebarea Anei Blandiana, care e motivul pentru care nu mai fac acest drum la Bucureşti, am răpuns cam destul de aspru şi destul de nepoliticos: nu merg, pentru că nu vreu să îi fac concurenţă lui Michael Jackson.

”Înfricoşat chiar… am fost de multe ori, să nu mă consideraţi un erou din poveşti”

Cel mai fericit, bunînţeles că m-am simţit în ziua Revoluţiei, cînd în Bucureşti ni s-au arătat la televizor, în 22 decembrie, atîţia tineri adunaţi, în veredea aceluiaşi scop pentru care am luptat şi noi: alungarea tiraniei, alungarea comunismului, visul acestor tineri de a se înfăptui pe pământul României o altă lume, cu alte idealuri, cu alte visuri – îmi vedeam însăşi realizarea visului meu din tinereţe.

Nu am aşteptat mult, în 22 decembrie am plecat din satul meu adoptiv, Galtiu, la Alba Iulia, la ceea ce s-a numit şi acolo un fel de Revoluţie, lucrurile s-au rezolvat şi pentru că la televiziune se anunţase ca oamenii care au experienţă a luptei, ofiţeri în rezervă, să se prezinte la televiziune pentru a organiza rezistenţa, am plecat imediat în Bucureşti, la televiziune, atunci m-am aflat şi eu acolo, în zilele de 23 şi 24 decembrie, printre miile de tineri care au răspuns chemărilor şi au venit să apere televiziunea. Şi mă socotesc destul de umilt pentru că nu mi-am dat seama, de fapt, ce se petrece. Eram cumva la mijloc şi am luat toate lucrurile în serios, inclusiv mascarada cu teroriştii, care trăgeau de pe vîrfurile tuturor blocurilor din preajmă, în noi şi între ei. Totuşi, m-am simţit bine în mijlocul acelor tineri, atunci, pentru că vedeam aceeaşi dorinţă de libertate, aceeaşi dorinţă de mai bine, aceeaşi dorinţă de schimbare în ţara noastră, pe care am trăit-o şi eu.

Înainte, pe vremuri, n-aş putea spune că am avut doar un moment fericit. Cînd cîte un singur lucru ne reuşea, în condiţiile în care noi eram în permanenţă hăituiţi de Securitate, ani la rînd şi trăiam în condiţii care ne-au călit, ne-au şi îndîrjit, de exemplu să ieşim dintr-o încurcătură, dintr-o capcană care ne era întinsă… una dintre cele mai fericite zile a fost cînd am reuşit să deblocăm un grup al unor fraţi de-ai noştri care se aflau înconjuraţi în munte de trupele Scurităţii.

Asta s-a întîmplat în 1952. Ei erau  în mijlocul unor cercuri concentrice de trupe de Securitate; se aflau blocaţi cinci dintre noi, din rezistenţă. Bănuiam numai lucrul acesta, pentru că nu veniseră la o întîlnire fixată anterior. Aşa că eu i-am convins pe ceilalţi ai noştri să facem ceva să îi salvăm, mai degrabă să covingem Securitatea că nimeni nu se afla acolo, în încercuire. Şi atunci am luat iniţiativa să mergem la cabana Bîlea, să ne arătăm sutelor de turişti care erau acolo, grupuri de utemişti veniţi în week-end, după care sigur Securitatea, bănuiam noi, îşi va da seama că stau degeaba pe munte, pentru că noi ne aflăm la cabană şi vor pleca după noi, eliberînd încercuirea: lucru care s-a şi întîmplat.

Într-adevăr, atunci mi-am dat seama că noi, un grup mic de şase oameni, cîţi ne-am aflat la cabana Bâlea, putem să schimbăm soarta şi să determinăm deplasarea unor unităţi de sute de oameni foarte bine hrăniţi şi înarmaţi, nu ca noi, printr-o mişcare inteligentă, deşi foarte riscantă. Dar am făcut-o pentru fraţii noştri, pe care ne durea să îi lăsăm pradă încercuirii Securităţii. Le-am dovedit atunci şi ne-am dovedit şi nouă că degeaba au cotropit munţii cu miile, noi, o duzină de oameni, le putem ţine piept nu atît cu armele, pentru că orice confruntare era inegală, ci cu inteligenţa, care făcea ca orice mobilizare a lor să fie zadarnică. Acesta era unul din felurile noastre de a lupta, adică să îi punem să ne caute tocmai acolo unde nu eram şi să-i vedem umiliţi, cum se întorceau cu camioanele la bazele lor, fără să reuşească să facă ceva împotriva noastră.

M-aţi întrebat mai înainte de cite ori am fost mai trist; de cite ori pierdeam un prieten, pe cineva dintre fraţii noştri , desigur că eram trişti... Pentru fiecare dintre ei, ceva din sufletul nostru se rupea şi singura mîngîiere pentru pierderea suferită era că mîine sau poimîine ne va veni şi nouă rîndul şi ne vom revedea într-o lume mai bună; deci nu sîntem o excepţie, ei nu sînt o pierdere, ci ne vom reîntîlni. Poate că nu m-am simţit mai trist, ci mai tensionat, în alertă, înfricoşat chiar… am fost de multe ori, nu mă consideraţi un erou din poveşti. Dar cea mai mare spaimă nu am trăit-o într-o zi, ci într-o noapte, în 1953.

A fost o noapte… fără să ne dăm seama, am intrat în mijlocul unei tabere, unui dispozitiv al Securităţii; eram deasupra satului Cârţişoara, total blocaţi: în munte, de unde coborîsem, se îmbarcau în camioane unităţi ale lor, iar sub noi, satul era de asemenea împînzit de trupe  ale Securităţii. Spre munte am încercat să urcăm, dar la tot pasul erau patrule. În sat, se aliniau convoiae  de camioane care îmbarcau pe cei ce îşi terminau patrularea şi debarcau pe alţii. Noi eram la mijloc. O patrulă a trecut prin apropiere şi ne-au strigat, crezînd că sîntem unii de-ai lor… am scăpat ca prin  minune, i-am strigat şi noi şi i-am salutat, ei ne-au întrebat “unde se adună compania a doua”, noi le-am spus că în sat, în capătul satului, nu ştiu dacă acolo se adunau sau nu se adunau; ei bine, toată noaptea am ţinut-o din grijă în mai grijă, un singur pas greşit ne putea costa viaţa. A fost o noapte teribilă pentru toţi, în jur foiau sute de soldaţi ai Securităţii, se auzeu ordine răstite, cîinii din sat…

”Trebuie să înţelegem că regimul comunist a murit cam de moarte bună. E adevărat că l-am ajutat şi noi...”

Vedeţi, vorbim aici de frică, adică de o componentă a vieţii de soldat, care e de mai multe feluri. E mai întîi o frică biologică, o frică instinctivă, atunci cînd te confrunţi cu un asemenea pericol care este confruntarea cu duşmanul, care îţi vrea moartea. Frica este mai mare chiar atunci cînd porneşti o acţiune, un atac în încercarea de a ieşi dintr-o încercuire sau a scăpa de urmăritori. În timpul confruntărilor,  frica ne dispărea ca prin minune. Dar e o altfel de frică, eu îi spuneam frică raţională, adică frica de ceva ce nu s-a întîmplat, dar se poate întîmpla, pericolul nu e prezent, dar s-ar putea ivi. Aceasta a fost cea mai grea, pentru că ne-a însoţit ceas de ceas, faţă de un pericol care ar putea să survină în orice moment. Şi cu cît durează aşteptarea asta mai mult, cu atît frica creşte şi te consumă mai mult.
Ei bine, lucrul acesta, frica aceasta din acea noapte de noiembrie din 1953 ne-a însoţit pînă cînd practic eram blocaţi, nu ne puteam duce nici spre pădure, nici spre sat, mai era şi lună plină pe deasupra… eram deseori văzuţi de grupe de patrulare, practic ne-am strecurat printre ei şi ne-au considerat un fel de patrulă de-a lor.
Bucurie a fost între noi şi în martie 1953, cînd am aflat că a murit Stalin, aveam un aparat de radio cu galenă la care ascultam ştiti. Speram că totuşi din mortea acestui tiran va ieşi ceva bun, se va schimba ceva în istoria României. De-atunci, chiar dacă speranţele noastre erau mult mai mari, privind în urmă, tot aş spune că zidul, Cortina de fier comunistă s-a fisurat iremediabil, a început să crape. Trebuie să înţelegem că regimul comunist a murit cam de moarte bună. E adevărat că l-am ajutat şi noi, l-au ajutat şi dizidenţii, muncitorii din Valea Jiului sau Braşov, doamna Cornea, Europa Liberă cu al dumneavoastră, Neculai Constantin Munteanu… toţi au grăbit această moarte”.

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici