Ion Cristoiu: Abia acum îmi dau seama ce-a însemnat Victoria lui Ştefan cel Mare de la Podul Înalt

Bătălia de la Podul Înalt. Îmbogăţit cu lecturile despre Căderea Constantinopolului, mă întorc la bătălia de la Podul Înalt, din 10 ianuarie 1475, ştiută pe de rost de la şcoală.

La lecţia despre victoria lui Ştefan cel Mare, profesorul n-a reuşit să mă convingă de însemnătatea bătăliei. Deşi mi s-au vîrît în ochi jelanii ale turcilor şi cîntări ale Occidentului, n-am putut să nu mă întreb:

Ei, şi ce mare brînză a făcut Ştefan cel Mare!

Întorcîndu-mă la momentul elogiat de istoriografia românească, văd acum altfel Bătălia de la Podul Înalt.

La Podul Înalt, Ştefan cel Mare zdrobeşte o Armată de 120.000 de otomani trimişi împotriva lui de nimeni altul decît Mohamed al II-lea, Cuceritorul Constantinopolului.

Cărţile despre Căderea Constantinopolului nu ostenesc să scoată în evidenţă disproporţia dintre asediatori şi asediaţi în privinţa numărului de combatanţi şi a mijloacelor de luptă. Sînt deplînşi bizantinii şi pentru că au aşteptat zadarnic ajutorul din partea Veneţiei, a Papei, a Genevei, a Occidentului în general.

Dar Ştefan cel Mare?

Şi el avea doar 45 de mii de combatanţi.

Şi el se confrunta nu doar cu o Armată, ci cu un Imperiu viguros, pus pe cuceriri, dispunînd de o centralizare unică în Istorie.

Şi el aşteaptă zadarnic sprijinul Occidentului.

Ca să nu mai spunem că el nu beneficia de Zidurile lui Teodosiu.

Revelaţia pe care o am în legătură cu Ştefan cel Mare mă face să mă întreb dacă n-ar trebui să recitesc Istoria României şi din perspectiva celor ce ştiu despre Imperiul Otoman.

Mă gîndesc că altfel voi înţelege acum relaţiile dintre Ţările Române şi Imperiul Otoman.

Oricum, ştiu acum ce sînt ienicerii, spahii, başbuzucii, arvinţii, ca să pot pătrunde în adîncurile lucrurilor.

*

Cum va arăta Cadrilaterul. „Statul român ia în stăpînire teritoriile anexate.” Aşa începe una dintre tabletele lui Tudor Arghezi despre extinderea autorităţii româneşti asupra Cadrilaterului după Pacea de la Bucureşti, care a pus capăt celui de-al doilea Război balcanic.

Ce înseamnă transportarea civilizaţiei noastre în Cadrilaterul stăpînit pînă nu demult de bulgari ne spune Tudor Arghezi într-un pamflet memorabil:

„În judecătorie va mirosi în tot timpul şedinţei. Dejecţiile arhivarului rebegit, ale odăiaşului cu nasul gros, înecat în mustaţa puturoasă de rachiu, usturoi şi mahorcă. O inscripţie cu tibişirul pe uşa din dreapta va indica de unde vine duhoarea. Civilizaţia noastră provincială va trece întreagă la Balcic şi Kogargea. Cărţile de joc vor luneca prin mîinile febrile cu degetele patinate de galben de tutun. Aprodul îşi va lăsa un barbişon mic şi cenuşiu, rău aşezat dedesubt, către nodul mobil de la înghiţitoare. În «centrul» tîrgului se va deschide un magazin de ghete americane şi o croitorie care «face în rate». Va fi un club liberal; unul conservator, unul takist. Scrîşnind din măsele de aur, sau zeflemisind cu zîmbetul dinţilor găunoşi, bărbaţii politici vor ţine discursuri, vor combate şi se vor adresa ţării. Strada de lîngă primărie va lua numele unui mare patriot, şi peste drum de cafenea va fi bustul instalat de bronz, al unui şef regretat. La fotograful care va fi al «Curţii Regale» vor fi expuse capetele colorate ca boiaua şi ca olăria, ale fruntaşilor din urbe. Şi pe scena unui teatru de varieté îşi va desface genunchii şi va sări din încheieturi cu trosnituri de scaune, steaua stinsă a vreunei mahalale din Constantinopol. Un elev al casei «Riegler» va confecţiona gîlci cu cremă şi bube cu dulceaţă.

Această civilizaţie selectă şi afinată trebuia în orice caz să sosească.” (Tudor Arghezi, Reforme în Cadrilater, în Seara, 11 octombrie 1913).

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro