Ion Cristoiu: Corupţii de pe listă sînt azi Eroi ai neamului

La 11, cînd ies din sală pentru a merge la Dud, arunc o privire căruciorului cu cărţi. Lăsat lîngă uşă, căruciorul aşteaptă să fie împins pînă la lift. Aici, cărţile predate, care împovărează căruciorul, vor fi puse pe tava liftului. Un buton apăsat şi, gata! cărţile au ajuns la etajul cu depozitele. Vin la el depozitarii care le iau şi le duc în depozite, pentru a le aşeza pe rafturi după cote. E drumul invers celui făcut de cărţi pentru a ajunge la cititori. Cărţile comandate de cititori prin intermediul fişelor duse la catedră sînt culese de depozitari de pe rafturi (după cotă) şi trimise în sală. Împingătoarea căruciorului le ia din tava liftului şi le împarte la cititori.

Nici custodele, nici împingătoarea căruciorului, nici depozitarii nu ştiu despre ce cărţi e vorba. Le iau şi le duc ca pe nişte borcane de murături.

Borcane de murături?

Absolut fals.

Dacă ar fi borcane de murături, cărţile n-ar scăpa cercetării.

Ce fel de murături or fi? s-ar întreba personalul BAR. Nu ştiu pînă acum, în peste trei decenii de lucrat la BAR, ca vreun împingător de căruţ să fi deschis o carte şi s-o fi frunzărit. În cazul borcanelor de murături, sînt sigur că s-ar fi întîmplat ca femeia să deşurubeze capacul pentru a verifica cu limba, ce fel de murături sînt.

Cred mai degrabă că o comparaţie adecvată ar fi cea cu lemne proaspăt tăiate. Cine verifică un lemn înainte de-a-l zvîrli în sobă, pentru a vedea din ce specie era copacul din care a fost tăiat?

Eu însă de fiecare dată cînd ies din sală arunc o privire asupra căruciorului. Deseori mă opresc şi frunzăresc cîteva din cărţile care aşteaptă să fie întoarse în depozit.

Fac asta din curiozitatea de a vedea ce mai citesc colegii mei de sală, dar şi din interesul meu faţă de cărţi.

În spatele căruciorului e un dulap cu rafturi. Aici se aşează publicaţiile predate.

Pe un raft, dau peste revista Arhitectura, 1930.

Săptămînal postez pe Suplimentul literar-artistic, alături de Gîndul zilnic de pe cristoiublog.ro, şi materiale demne de un săptămînal: proză, eseu, amintiri, note de călătorie şi documente.

Documentele sînt de regulă fotografii importante pentru amorezaţii de Istorie.

Am descoperit cu ceva timp în urmă virtuţiile camerei foto de pe telefonul mobil. Pînă acum nu m-a interesat camera foto. Data trecută, cînd am fotografiat Săteanca din martie 1948, număr consacrat alegerilor din 28 martie 1948, am descoperit că telefonul mobil e un aparat foto pentru neîndemînaci, ca mine.

Răsfoiesc Arhitectura în speranţa că voi da de o poză demnă de a fi reprodusă pe Suplimentul literar-artistic.

Mă holbez la Poarta nouă, cum scrie sub fotografia unui proiect privind Academia, precizat ca situat pe locul doi la un concurs de proiecte.

Nu înţeleg nimic.

Academia de azi e mult mai modestă decît cea din proiect.

Intră pe uşă Nicolae Noica, aflat în căutarea mea. Văzîndu-mă cu Arhitectura, devine curios. Îi arăt planşa cu Academia. E specialist în istoria construcţiilor. Mă lămureşte imediat:

Revista publica şi proiecte de arhitectură supuse diferitelor concursuri. Nu e clădirea de acum a Academiei, e doar un proiect. Un proiect care n-a fost concretizat niciodată.

Renunţ la fotografierea ilustraţiilor din Arhitectura. Ar fi deopotrivă de neinteresant şi complicat să fac caz de ea la Documente.

După plecarea lui Nicolae Noica, îmi cad privirile pe ziarul Timpul din 1941.

Am găsit poza!

Pagina întîi a Ediţiei speciale despre Trecerea Prutului!

Bucata de pe raft e colecţia ianuarie-martie 1941, un trimestru doar, potrivit procedurilor de bibliotecă.

Ianuarie 1941?

Ce evenimente s-au petrecut în ianuarie 1941?

Cum ce evenimente s-au petrecut?

Rebeliunea legionară!

Iau colecţia de pe raft, o pun pe cărucior şi prind să caut 21 ianuarie 1941.

În mersul căutării, dau peste Raportul Comisiei de anchetă a corupţiei din regimul Carol al II-lea, care cuprinde datele obţinute de Comisiunea specială pentru controlul fondurilor secrete şi de ordine publică.

Pe lista celor care s-au desfătat cu paralele ţinute la secret surprind pe Constantin Argetoianu, Armand Călinescu, Nicolae Ralea.

E vorba de folosirea abuzivă a unei puşculiţe îmbietoare în anii interbelici:

Fondul secret.

În timp ce trag în poză fragmentul din ziar, zîmbesc unui gînd melancolic.

Ion Antonescu, cel care a ordonat ancheta anti-corupţie, nu poate fi nici măcar pomenit în public fără scuipătura de fascist.

Corupţii de pe listă sînt azi Eroi ai Neamului!

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro