Ion Cristoiu: Cum practică presa occidentală, în chip prostesc, un straniu Cult al Personalităţii lui Vladimir Putin

N-am cum să nu bag seamă că liderii politici şi liderii de opinie occidentali au făcut din Vladimir Putin vedeta planetei şi din Rusia, o superputere la care toată lumea se uită tremurînd. În realitate, Rusia e o putere europeană, o mare putere, dar doar europeană, aşa cum a fost înainte de a deveni Uniunea Sovietică şi, aşa cum s-a văzut în cazul Unirii noastre de la 1859 (cînd ne-a ţinut partea!), o Mare Putere Europeană dialogînd cu Marile Puteri europene şi nu cu America. De ce s-a amestecat America în Criza Ucraina ridicînd Rusia la statutul de superputere pe care l-a deţinut URSS, dînd unei crize regionale o amploare planetară – iată o enigmă pe care o va dezlega doar publicarea documentelor secrete ale administraţiei Biden. Pînă atunci să observăm că presa occidentală practică un Cult al personalităţii lui Vladimir Putin mai dihai decît îl practică presa rusă, analizîndu-i fiecare gest şi întrebîndu-se ce-a vrut să spună prin el în realitate, înfăţişîndu-i pe liderii occidentali care au fost la Moscova în postura nedreaptă de traşi pe sfoară de abilul Vladimir Putin. Din acest straniu Cult al personalităţii face parte şi preocuparea obsesivă de a descifra personalitatea lui Vladimir Putin, socotită a sta sub semnul misteriosului. Nici Ginghis Han pe vremea cînd hoardele mongole ameninţau Europa n-a beneficiat de un asemenea portret care, deşi negativ, rămîne în realitate rodul unei supradimensionări propagandistice prosteşti a unui simplu lider politic al lumii de azi.

Văzînd această obsesie a presei şi politicii occidentale de a descifra enigmele celui sugerat a fi un nou Bici al Dumnezeu, mi-am amintit că în 2000, cu peste două decenii în urmă, am publicat în volumul Prizonier în închisoarea cărţilor eseul Cum ne trage pe sfoară KGB-istul Putin. Era un eseu izvorît din lectura unei cărţi despre Putin publicate în anul 2000.

În mai 2000, cînd Vladimir Putin abia fusese ales preşedinte al Rusiei, trei jurnalişti ruşi, Natalya Givorkyan, Natalia Timakova şi Andre Kolisnikov, tipăresc la Public Affaires volumul de dialoguri intitulat First Person: An Astonishingly Frank Self-Portrait by Russia's President Vladimir Putin, Vladimir Putin. Varianta românească apare – tot în 2000 – la editura Enciclopedică sub titlul La persoana întîi: convorbiri cu Vladimir Putin.

Cu ceva timp în urmă am republicat din acest eseu cîteva fragmente. Obsesia planetară întruchipată de întrebarea Cine eşti dumneata Vladimir Putin? mă îndeamnă să republic aici întregul eseu:

„Dezvăluită în prefaţă, ambiţia celor trei jurnalişti ruşi pare simplă. «Cine e acesta, domnul Putin?». Cu o astfel de întrebare i-ar fi pisat – susţin autorii – ziarista americană Trudy Rubin pe toţi cei întîlniţi în cale la Forumul de la Davos, ianuarie 2000. N-o ştim pe mai sus-numita Trudy Rubin. Întreprinderea sa ni se pare însă niţel aiurea. Ne-o imaginăm în ipostaza de femeie uscată, tunsă scurt, gen activiste pentru libertatea căţeilor de usturoi, umblînd din om în om la forumul respectiv şi întrebînd nitam-nisam: Cine e acesta, domnul Putin? Strănepoţi ai lui Dostoievski, jurnaliştii ruşi n-au simţul umorului. De aceea, în loc s-o ironizeze pe slujbaşa unchiului Sam, sau hotărît să răspundă ei sîcîitoarei întrebări. Potrivit introducerii, jurnaliştii s-au adresat lui Vladimir Putin ca să realizeze un interviu fluviu, de mărimea unei cărţi, cu noua stea a politicii mondiale. Amabil, tînărul ţar a fost de acord să-şi piardă timpul cu amărîţii de gazetari, le-a facilitat intrarea la familia sa, la foştii săi colegi, la secretara sa de la Petersburg, le-a pus la dispoziţie duioase poze intime: Volodea cînd era şcolar – un rus blond, cu o melancolie cehoviană în priviri –, tînărul Putin gol pînă la brîu, stînd pe o bancă lîngă o stivă de lemne tăiate, Putin surprins la nuntă, în ipostaza teatrală de vîrîtor al verighetei pe degeţelul Ludmilei, Putin cu prima fetiţă în braţe, uitîndu-se la noi de sub o pălărie şucară, Putin la botez, Putin cu cea de-a doua fiică, răsturnat pe divan, giugiulindu-se fericit cu odraslele în pielea goală. Răspunde cartea întrebării: cine este domnul Putin? Prudenţi, autorii – pe numele lor Natalya Givorkyan, Natalia Timakova, Andre Kolisnikov – îşi închid cartea astfel: Toate discuţiile noastre sunt cuprinse în carte. Noi nu considerăm prin aceasta că întrebarea «Cine este domnul Putin?» a fost elucidată. Că Putin a devenit mai de înţeles, suntem însă siguri. Citind-o în varianta românească, noi nu suntem atît de siguri că l-au făcut pe Vladimir Putin mai de înţeles. Dimpotrivă, îndrăznim a crede că l-au ascuns mai tare.

O viaţă ştearsă

Lectura cărţii îţi produce un şoc. Răspunsurile lui Putin frizează banalitatea absolută. Te aştepţi la o viaţă spectaculoasă. Cerută nu numai de trecutul KGB-ist al personajului, dar şi de ipostaza sa actuală: preşedinte al Rusiei, cu puteri de ţar. Funcţionează aici teza lui Husserl asupra semnificaţiei. Plecînd din prezent, semnificăm o serie de fapte neutre, care au dus la situaţia de acum. N-avem cum privi destinul lui Putin decît din perspectiva ascensiunii sale fulgerătoare. E normal, astfel, să aşteptăm de la confesiunile sale dezvăluirea unor fapte ieşite din comun, profeţind finalul: ipostaza de atotputernic al maicii Rusii. Spre uluirea noastră, răspunsurile lui Putin conturează o viaţă de o mediocritate neţărmurită: cum s-a însurat, cum s-a accidentat grav nevastă-sa, cum i-a ars dacea (vila de la marginea oraşului, specifică ruşilor), cum a ajuns prim-ministru. La capitolul dedicat activităţii sale în KGB ne pregăteam pentru dezvăluiri senzaţionale. Dacă ar fi să credem lui Vladimir Putin, ipostaza de agent al unui serviciu secret nu diferă de cea a unui frezor fruntaş. Devenit lucrător KGB, viitorul preşedinte trebuie să meargă la serviciu, să prezinte superiorilor un plan de muncă săptămînal. Pînă şi un contabil are o viaţă mai palpitantă în exerciţiul funcţiei sale! Din cei 16 ani ca agent, cinci au fost petrecuţi în RDG, ca spion KGB. Dezvăluirile preşedintelui rus despre aceşti ani te fac să rîzi cu lacrimi. Potrivit lor, în Germania s-a îngrăşat, deoarece a băut bere pe rupte, ieşea în afara Dresdei cu maşina de serviciu, marca Jiguli, strîngea bani pentru a-şi cumpăra cîte ceva. Ce mai încolo şi încoace, nu viaţa unui agent KGB, ci viaţa unui şofer de TIR cu acces peste hotare. Impresia de şters, de banal, e sporită monstruos de stilul relatării. Teoreticienii literari l-ar defini drept «gradul zero al scriiturii», înţelegînd prin asta relatarea neutră, fără adîncimile date de meditaţie sau de tresărirea sentimentală. Eroul naraţiunii subiective – Vladimir Putin – n-are zbor în confesiunea sa publică. Şi cînd sunt banale, faptele apar într-o altă lumină dacă beneficiază de o viziune asupra lumii, de o stoarcere a semnificaţiilor generale. Urmaşul lui Elţîn nu e omul care să se autoanalizeze proustian, pînă la gîndul nesigur ca un fum, sau care să descopere în faptul banal adevărul asupra universului. El e un om unidimensional, cum i-ar fi spus Marcuse, un robot, un excavator care se mişcă în gesturi ample, proiectate pe orizont. Lucru confirmat chiar şi de anumite momente ale vieţii sale.

Cererea comunistă în căsătorie

Cererea în căsătorie a Ludmilei aminteşte mai degrabă de propunerea unui proiect de rezoluţie a unui Congres al PCUS. Povesteşte Ludmila:

– Dar v-aţi căsătorit numai după trei ani şi jumătate. Ce aţi făcut în tot acest timp? – Trei ani şi jumătate i-am făcut curte! – Cum de s-a hotărît în sfîrşit? – Într-o seară, eram la el acasă, şi-mi spune: «Prietena mea, tu mă cunoşti acum. În principiu, nu sunt un om prea plăcut». Şi în continuare a urmat autocaracterizarea: tăcut, oarecum destul de tăios, cîteodată capabil să jignească şi aşa mai departe. Într-un cuvînt, un tovarăş de drum riscant. Şi continuă: «În trei ani şi jumătate, tu, probabil, te-ai decis?». Am înţeles că, probabil, ne despărţim. «În general, m-am decis» – îi spun eu. El, cu îndoială: «Da?». Atunci am înţeles că ne despărţim. – «Dacă aşa stau lucrurile, eu te iubesc şi îţi propun să ne căsătorim la data cutare». Asta a venit cu totul pe neaşteptate.

Ajungînd la ultima pagină, eşti gata să juri că acesta e Vladimir Putin: un ins neted, fără ascuţimile personalităţilor accentuate. După trecerea uimirii dintîi, îţi aminteşti brusc de un amănunt al monologului. Dosarul de la KGB nota, drept caracteristică negativă, puterea de a ascunde trăirile. Semnificativă rămîne în acest sens scena relatată de Marina Entalţeva, secretara sa de la primăria Petersburgului:

Familia Putin avea o căţeluşă caucaziană, pe nume Malîş. Căţeluşa stătea la dacea şi tot timpul săpa pe sub gard, încerca să iasă afară. Odată, a reuşit să iasă şi a nimerit sub o maşină. Liudmila Aleksandrovna a luat-o şi a dus-o la clinica veterinară. De acolo, ea a telefonat cu rugămintea de a se transmite soţului că nu a fost posibil să fie salvată căţeluşa. Intru în cabinetul lui Vladimir Vladimirovici şi îi spun: «Ştiţi ... s-a întîmplat ceva ... Malîş a fost ucisă». Mă uit la faţa lui: nici o emoţie. Aşa m-am mirat că nu are nici o reacţie, încît nu m-am reţinut şi l-am întrebat: «Cineva v-a mai spus despre asta?», însă el îmi răspunde calm: «Nu, eşti prima care îmi spui». Şi atunci am înţeles că am zbîrcit-o.

Mereu la pîndă

Luminaţi de acest amănunt, ne vedem obligaţi să recitim cartea. Pentru a descoperi ici-colo, scăpate de sub autocontrolul putinian, argumente pentru un alt personaj decît cel conţinut de monologurile succesive. Ca înalt funcţionar la primăria Petersburgului, viitorul preşedinte merge să-l ia de la aeroport pe Kissinger. Istorisirea scenei trădează un om la pîndă, atent la cei din jur din spatele privirii de sticlă mată: Kissinger a venit la Petersburg de vreo două ori. S-a nimerit ca să-l întîmpin la aeroport. Ne-am urcat în maşină şi am pornit-o spre reşedinţă. Pe drum, s-a interesat de unde proveneam şi cu ce mă ocup. Un unchiaş atît de curios. Părea că doarme pe el, dar, în realitate, vede şi aude tot. Noi discutam prin interpret. Mă întreabă: «Lucraţi de mult aici?», îi răspund că în jur de un an. A urmat un dialog: – Dar pînă aici, unde aţi lucrat? – La Sfatul Popular al Leningradului. – Şi înainte? – La Universitate. – Şi pînă la Universitate? – Pînă la Universitate am fost militar. – La ce gen de armă? Gîndesc, acum am să te mîhnesc: «Ştiţi, eu am lucrat la Serviciul de Informaţii». El continuă, liniştit: «Aţi lucrat în străinătate?». Eu: «Am lucrat în Germania». El: «În Germania de Est sau de Vest». – «În cea de Est». El: «Toţi oamenii de treabă au început în serviciile de informaţii. Şi eu, de asemenea». Nu ştiusem că Kissinger lucrase în serviciul secret. O altă scurgere de informaţii (ca să ne exprimăm în termenii agentului Putin) din memoria sa ne dezvăluie un alt amănunt semnificativ. Eroul a stîrnit nelinişti pînă şi la KGB prin simţul scăzut al pericolului: – Deveniţi calm în situaţii critice? – Liniştit. Chiar prea liniştit. Mai tîrziu, cînd eram la şcoala de pregătire a agenţilor de informaţii, într-una din caracterizări mi-au scris: «Posedă un simţ scăzut al pericolului». Iar această lipsă era considerată foarte serioasă. În asemenea situaţii trebuie să fii mai pe fază, pentru a reacţiona bine, calitativ. Într-adevăr, aceasta este important. Factorii de teamă şi durere. Te-ai îmbolnăvit, înseamnă că ceva nu e în regulă în organism.

Perfida dezinformare?

Aceste scăpări, chiar dacă puţine, sunt suficiente pentru a ne trezi îndoiala. Şi dacă mărturisirile lui Vladimir Putin alcătuiesc o vastă dezinformare? Agent KGB sută la sută, noul ţar al Rusiei ne trage pe sfoară. El nu răspunde întrebării: Cine este acesta, domnul Putin? El ne oferă imaginea pe care şi-o doreşte: cea a unui ins minor, fără adîncimi, dar mai ales fără ambiţii. O versiune de care duce lipsă în bătălia sa pentru deţinerea puterii absolute. Nu-şi exprimă el, la un moment dat, trădîndu-se sau, mă rog, vrînd să se trădeze, nostalgia după monarh, cel ce nu e contestat de nimeni? Împinşi sau nu de însuşi Vladimir Putin, jurnaliştii îi cer părerea asupra monarhiei. E o întrebare prea hodoronc-tronc, ca să n-o suspectăm. Interlocutorul se grăbeşte să răspundă: (...) în ansamblu ... într-o perioadă de timp ... într-un loc determinat... în condiţii determinate ... monarhia a jucat şi joacă, pînă în prezent, un rol pozitiv. Să zicem, în Spania. Eu cred că acolo monarhia a jucat un rol determinant în îndepărtarea ţării de la despotism şi totalitarism. Pare evident că monarhia a constituit un factor de stabilitate. Monarhul nu trebuie să se gîndească dacă va fi ales sau nu, să ţină seama de conjuncturi fără importanţă, cum să acţioneze asupra electoratului. El are posibilitatea să gîndească la soarta poporului său şi să nu fie distras de mărunţişuri.

 Ipoteza unui Putin banal lasă locul alteia. Capabil de un formidabil autocontrol, interlocutorul oferă lumii o imagine înşelătoare. Pentru ca, sub masca ei, să-şi poată urmări slobod ţelul puterii absolute.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro