Ion Cristoiu: Nichifor Crainic despre români: „Ne place mai mult să glumim decît să gîndim”

Superficialitatea inteligenţei noastre. Fişînd volumul Întîlnirea unui român cu ţara, reunind omagiile aduse lui Stelian Popescu la sărbătorirea de la Arenele Romane din 11 octombrie 1936, pentru prefaţa la Predică în pustiu, descopăr în Lămurirea de început, semnată de Nichifor Crainic, peste observaţiile mustrătoare ale scriitorului la psihologia poporului român. Prima se referă la superficialitatea inteligenţei noastre, ascuţite, de altfel, dar total lipsită de seriozitate:

„Noi, Românii, sîntem un neam inteligent; ba chiar foarte inteligent. Dar inteligenţa noastră nu are un caracter constructiv, ci unul distractiv. Ne place mai mult să glumim decît să gîndim, mai mult să pismuim decît să înţelegem, mai mult să dispreţuim decît să iubim. Inteligenţei noastre îi lipseşte acea doză de seriozitate, dacă nu de maturitate, neapărat trebuincioasă pentru adîncirea lucrurilor, pentru pătrunderea înţelesului lor moral, pentru deosebirea celor bune de cele rele şi pentru rînduirea lor în scara de valori călăuzitoare ale vieţii. Trecem cu uşurinţă peste omul cinstit şi ne oprim cu admiraţie în faţa ticălosului. Dispreţuim strădania îndelungă în folosul obştesc şi rîvnim la «loviturile» aventurierilor cari ajung peste noapte din pierde-vară magnaţi ai banului şi ai vieţii noastre publice, ― uitînd, fireşte, că toate aceste «lovituri» se fac pe socoteala unui neam întreg.”

În acelaşi text dau peste denunţarea unui alt nărav autohton, dezastruos pentru cultivarea valorilor autentice. E vorba de neputinţa de a aprecia o personalitate la adevărata-i valoare abia după ce moare:

„Sînt atîţia bărbaţi de seamă care au trăit printre noi, şi-au ars puterile vieţii în rugul unei misiuni naţionale şi nu le-a fost dat să audă cuvîntul recunoaşterii decît din cerul de dincolo de mormînt. Cu calităţile şi defectele sale, Românul desconsideră în viaţă pe cei aleşi din neamul lui, ca să-i preamărească abia după stingerea din urmă.”

(Întîlnirea unui român cu ţara, Tipografia Universul, Bucureşti, 1936).

*

Oamenii simpli nu trăiesc Istoria. De la Carrefour am cumpărat mai multe cărţi. Prima şi cea mai importantă: Stalinismul de fiecare zi. Viaţa cotidiană în Rusia sovietică a anilor 1930, de Sheila Fitzpatrick, variantă românească tipărită de Corint în 2016 a cărţii Everyday Stalinism: Ordinary Life in Extraordinary Times: Soviet Russia in the 1930s”, Oxford University Press, 1999. Textul publicitar de pe ultima copertă e incitant în materie de cumpărare:

„Sheila Fitzpatrick şi-a asumat cu îndrăzneală să schimbe perspectiva asupra modelului totalitar, oferind în această lucrare clasică o interpretare provocatoare, «revizionistă». Autoarea descrie modul în care cetăţenii sovietici au încercat să ducă un trai obişnuit, în condiţiile neobişnuite ale regimului stalinist”.

 Eu nu cred că cetăţenii doar au încercat. Cetăţenii chiar au trăit. Sîntem tentaţi să considerăm că în momentele mai aparte ale Istoriei, toată lumea făcea Istorie, inclusiv curva de la bordel. Cărţile despre După Waterloo arată că trupele englezeşti treceau spre Paris prin sate franţuzeşti care-şi duceau viaţa lor mornă, fără a şti că Împăratul pierduse partida.

Cumpăr cartea convins că voi citi o întreprindere de înţelegere a vieţii şi nu una de violentă propagandă anticomunistă. De altfel, după ani întregi de manipulare anticomunistă, cred c-a venit timpul şi în România să scriem despre epoca comunistă cu obiectivitatea cu care am scrie despre Epoca romană în Istorie. Am mai cumpărat: Aleksandr Puşkin, Dama de pică şi alte proze, cu strîngerea de inimă dată de îndoială că marele poet e şi bun prozator şi Saltîkov Şcedrin, Domnii Goloviov, roman satiric. Pe Şcedrin sînt sigur că l-am citit în varianta Opere complete. Nu-mi amintesc să fi citit şi un roman cu acest nume. Ţinînd cont însă de memoria mea proastă, nu-i exclus să-l fi citit. Vom vedea la lectură.

*

De ce nu-mi place Waterloo. Ajuns acasă la Bucureşti, în cadrul Operaţiunii Trebuie să scriu despre Waterloo, caut prin bibliotecă volume despre Napoleon, mai precis despre Napoleon la Waterloo. Pare ciudat, dar nu-mi fac prea mare plăcere scrierile despre Waterloo. Napoleon e unul dintre personajele mele preferate. La Waterloo, Napoleon a fost învins. A citi despre Waterloo e pentru mine ca şi cum aş revede un film trist în care eroul moare la sfîrşit, fără ca măcar să facă dreptate. Dintre cărţile rostuite pe cele două rafturi din dulapurile cu istorie universală, optez pînă la urmă pentru unul dintre volumele lui Max Gallo, adică volumul trei al trilogiei Napoleon. Volumul poartă titlul Lʼimmortel de Sainte-Helene. Indiscutabil, paginile despre Waterloo nu pot fi decît aici; după bătălie Împăratul fiind condamnat la exil pe insula cu pricina. Culcat în pat, în aşteptarea somnului, citesc doar paginile despre Waterloo, deşi – abia acum îmi dau seama – habar n-am de întîmplările de după Înfrîngere, Capitolul despre Waterloo se intitulează Mă ofer ca sacrificiu urii inamicilor Franţei. 12 iunie 1815- 15 iulie 1815.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro