Ion Cristoiu: Să-i înţelegem şi pe ziariştii care scriu pentru bani

  • Ion Cristoiu: Nu e întîia oară cînd mă întîlnesc cu scrisul pus în slujba politrucilor şi nu a unor idei. Am scris şi despre prostituarea pe bani a lui Caragiale, a lui Arghezi. De fiecare dată cînd dau nas în nas cu gazetării combative pentru un salariu mizer nu pot decît să surîd la textele deontologilor care pretind ziaristului de azi corectitudine a scrisului.
  • Ion Cristoiu: Citesc nu fără plăcere, L'Histoire de France pour ceux qui n'aiment par ça (Istoria Franţei pentru cei care nu iubesc aşa ceva), eseul semnat de Catherine Dufour la Fayard/Mille et une nuits, 2012. Prefaţa vrea să credem că volumul s-a ivit din ambiţia de a face interesantă Istoria Franţei celor care exclamă: „Istoria Franţei, ce plictiseală...“.
  • Ion Cristoiu: Cocioaba omului din anul O mie e din lemn, lipsită de lumină, bătută de vînturi şi ploi. Cămaşa fiind greu de procurat, ea nu e schimbată cu lunile, gura e plină de carii, îmbucătura de mîncare geme de microbi. Scriitoare fiind, autoarea se întreabă dacă acest om e trist, pentru a răspunde: Probabil că nu
1534 afișări
Imaginea articolului Ion Cristoiu: Să-i înţelegem şi pe ziariştii care scriu pentru bani

Ion Cristoiu: Să-i înţelegem şi pe ziariştii care scriu pentru bani

1. Pentru capitolul Complotul mucoşilor, consacrat aşa-zisului complot al studenţilor din Grupul C.Z. Codreanu (9 octombrie 1923) din eseul despre Achitarea de la Turnu Severin scanez articolele din ziarul Mişcarea plimbînd pe paginile părăginite scanerul portabil.

Mişcarea din 1923-1924 e un oficios liberal, mai bine zis, un oficios al Clubului ieşean al PNL.

E, aşadar, un ziar al Puterii.

Înfiinţat de George Mârzescu, ministrul Justiţiei în Cabinetul Ionel Brătianu, ziarul stă sub autoritatea acestui baron local avant le lettre.

Înainte de a le scana, am citit articolele despre Complotul fascisto-terorist - aşa cum îl acuza presa guvernamentală- şi – se înţelege – mi-am aruncat privirea şi pe alte materiale.

Ziar de partid tipic României premergătoare comunismului şi, aşadar, ziar înaintaş al Scînteii.

Semnături personale nu prea sînt.

Doar pseudonime (editorialul ne dăruieşte iscălitura Un ieşean) sau combinaţii de litere gen: XYZ, ABC.

În Patul lui Procust, roman camilpetrescian care ar trebui abordat şi ca document despre mizeria politicianismului interbelic, întîlnim, descrisă cu amănunţime, înfiinţarea unei astfel de publicaţii.

Camil Petrescu insistă pe realitatea unei redacţii mizere; boierii din politică n-aveau nici un chef să ia din banii destinaţi prostituatelor de lux pentru prostituaţii amărîţi, care sînt ziariştii.

Cele scrise despre ziarul care e propus spre conducere lui G.D. Ladima sînt valabile şi pentru Mişcarea din 1924.

E un ziar făcut cu puţini bani.

N-am cum să nu remarc, totuşi, ca şi în cazul altor ziare de partid – Îndreptarea (Liga Poporului), România (Partidul Naţional Român), Aurora (Partidul Ţărănesc), agresivitatea celor care scriu din dosul pseudonimelor.

N-am nici o îndoială.

Fac asta pentru salariul mizer.

Sînt famelici, năuciţi de o familie grea, roşi de frustrări materiale.

Ar scrie şi la un ziar al Opoziţiei dacă acest i-ar îmbia cu bani mai mulţi.

Nu e întîia oară cînd mă întîlnesc cu scrisul pus în slujba politrucilor şi nu a unor idei.

Am scris şi despre prostituarea pe bani a lui Caragiale, a lui Arghezi.

De fiecare dată cînd dau nas în nas cu gazetării combative pentru un salariu mizer nu pot decît să surîd la textele deontologilor care pretind ziaristului de azi corectitudine a scrisului.

Sigur, e sublim, e înălţător să fii cinstit în tot ceea ce scrii (ca jurnalist) şi în tot ceea ce vorbeşti (ca moderator).

Da, dar nevasta, chiria, rata la bancă şi paharul de bere nu ţin cont dacă eşti cinstit.

Ţin cont numai şi numai dacă ai parale.

Şi pentru asta trebuie să scrii după cum îţi cîntă alţii.

 

2. Citesc nu fără plăcere, L'Histoire de France pour ceux qui n'aiment par ça (Istoria Franţei pentru cei care nu iubesc aşa ceva), eseul semnat de Catherine Dufour la Fayard/Mille et une nuits, 2012.

Prefaţa vrea să credem că volumul s-a ivit din ambiţia de a face interesantă Istoria Franţei celor care exclamă:

„Istoria Franţei, ce plictiseală...“.

Într-adevăr, ajuns cu lectura pe la jumătate, mă conving că, după cum zice autoarea, „Istoria Franţei, în realitate, înseamnă o mie de ani de film de acţiune“.

Eu am găsit în Istorie – românească şi universală – sîmburele telenovelei.

Franţuzoaica găseşte în Istoria Franţei răsadul filmului de acţiune.

Pretextul mi se pare niţel forţat în artificialitatea sa.

Istoria Franţei e imaginată ca un fluviu pe care autoarea, pe post de căpitan al vasului burduşit cu cititori- pasageri, îl străbate de la izvoare pînă la revărsare.

Dincolo însă de acest truc stîngaci, eseul stîrneşte interesul prin unghiurile (toate ascuţite) din care e văzut Istoria Franţei.

Remarc, mai întîi, preocuparea autoare pentru ceea ce s-ar numi viaţa obişnuită a oamenilor obişnuiţi de la un moment dat.

Înzestrarea de artist a autoarei se vede imediat din paginile acoperite de titlul Anul O mie: O tranşă de viaţă.

Ca şi în alte cazuri, despre viaţa obişnuită a omului obişnuit nu ştim nimic precis. Mărturiile, cîte sînt, aparţinînd călugărilor, ţintesc capetele încoronate. Capetele goale, pleşuve sau pletoase, nu stîrnesc cronicarilor nici o brumă de interes.

Acolo unde lipsesc sursele, imaginaţia pătrunde în forţă şi-şi face de cap.

E ceea ce se întîmplă cu eseul lui Catherine Dufour.

Imaginea vieţii obişnuite a omului obişnuit e sinistră, astfel încît, cititor de azi al cărţii, îi mulţumeşti lui Dumnezeu că te-ai născut după descoperirea penicilinei şi apariţia producţiei de consum, denunţată de studenţimea lui mai 1968 ca provocatoare a Omului unidimensional.

Cocioaba omului din anul O mie e din lemn, lipsită de lumină, bătută de vînturi şi ploi.

Cămaşa fiind greu de procurat, ea nu e schimbată cu lunile, gura e plină de carii, îmbucătura de mîncare geme de microbi.

Scriitoare fiind, autoarea se întreabă dacă acest om e trist, pentru a răspunde:

Probabil că nu.

Noi însă, care am învăţat de la Soljeniţîn că fericirea e o chestiune de raportare, vom spune răspicat:

Sigur nu e trist pentru că nu-şi imaginează viaţa dominată de Internet şi de smartphone!

 

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro

 

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici