ISTORIA FĂRĂ PERDEA, Marius Oprea | Atunci cînd şi îngerii plîng: povestea lui Gavrilă Olteanu şi a ”Gărzilor Iuliu Maniu”, sau ”Sumanele Negre”

Nu s-a vorbit despre toate acestea din raţiuni politice, în timpul comunismului, cînd trebuia să se demonstreze neapărat că ”oamenii muncii români şi maghiari stau strîns uniţi în jurul partidului”. Nu s-a putut scrie cu onestitate nici după 1989, judecata fiind întunecată de diversiunea securistică ce a dus la conflictele interetnice de la Tîrgu Mureş. E o istorie crudă şi sîngeroasă despre care oricum ai scrie, eşti bănuit că ”ţii partea” cuiva.

De la Corpul de Voluntari Braşov, la Gărzile Maniu şi Sumanele Negre

Dacă despre masacrarea românilor la Ip şi Trăznea, în judeţul Sălaj, de către armata maghiară în retragere, cu concursul unor localnici se ştie şi s-a mai scris, mai puţin cunoscute sînt atrocităţile comise împotriva unor români şi soldate cu moartea lor, în special în comunităţile maghiare din secuime. La eliberarea Ardealului de nord ocupat în urma Dictatului de la Viena, românii au răspuns din păcate cu aceeaşi monedă.

Aceste fapte din urmă au fost descrise, din perspectivă maghiară, după 1989, într-o ”Carte Albă”, pe baza aproape exclusivă a unor mărturii orale. Represaliile românilor sînt în genere legate de acţiunea unei organizaţii paramiltare româneşti, formată în special din ofiţeri şi subofiţeri rezervişti originari din părţile Ardealului ocupat, conduşi de Gavrilă Olteanu, orginar din Tîrgu Mureş. Organizaţia s-a înfiinţat ca un ”Corp de Voluntari” la Braşov, în toamna anului 1944, lui Olteanu alăturîndu-i-se în organizarea detaşamentului militar un fost poliţist, Dumitru Şteanţă. Această ”gardă românească” paramilitară a primit acordul de funcţionare din partea Comandamentului local sovietic, primind ca sarcină ”curăţarea” şi dezarmarea eventualelor puncte de rezistenţă care s-ar fi putut constitui în spatele frontului, în sprijinul armatei maghiare în retragere, alături de cea germană.

După un an, reprezentanţii mai multor comunităţi maghiare s-au plîns Comandamentului sovietic şi Tribunalului din Braşov, împotriva abuzurilor care s-ar fi săvîrşit împotriva lor de către unităţi ale acestui detaşament, intitulat de către fondatorul său ”Iuliu Maniu”, ca semn de omagiu pentru liderul naţional-ţărănist, un simbol al Unirii Transilvaniei cu România şi al patriotismului românilor ardeleni. De fapt, ceea ce deranjase ocupaţia sovieto-comunistă era că Gărzile ”Iuliu Maniu” se radicalizaseră, ca acţiune îndreptată şi împotriva acestei ocupaţii.

Răspunzînd acuzaţiilor care i-au fost aduse, că a întreprins adevărate acţiuni de pedepsire şi jafuri împotriva populaţiei civile, Gavrilă Olteanu îi scria lui Iuliu Maniu următoarele, în august 1945: ”Domnule Preşedinte, faptele imputate în faţa justiţiei din Braşov sunt invenţii comuniste şi ungureşti. Ca creştin, vă declar sub jurămînt că-mi iubesc neamul ca puţini oameni din ţară, am suferit de patru ori temniţele lor pentru neam, dar valoarea unui ac, de cînd trăiesc, de 58 de ani, nu mi-am însuşit pe căi dosnice ori tîhăreşti, căci toată viaţa mea am fost un idealist nebun. Averea mea a fost şi va rămîne, pînă la moarte, cinstea nepătată şi sufletul meu curat, născut din sufletul neamului meu. În faţa unei justiţii normale, stau mîndru, cu fruntea ridicată, pentru faptele mele. Activitatea mea se desfăşoară în somnul laşităţii de azi a neamului nostru, de a aştepta cu nepăsare să cadă pradă comunismului.

Văzînd că în ţară, de frică, nu se lucrează la o luptă pe faţă, ci în clandestin, verbal, care nu prinde rădăcini de speranţe a salvării noastre, m-am decis ca restul vieţii mele să-I jerfesc pentru deşteptarea acestui neam”.

Interceptată de Siguranţă, prin intermediul lui Dumitru Şteanţă, agentul Siguranţei comuniste, scrisoarea lui Gavrilă Olteanu către Iuliu Maniu a dus, în cele din urmă, la desfiinţarea Gărzilor ”Iuliu Maniu”, la cererea Comisiei aliate (sovietice) către autorităţile române, în 1946. Olteanu a fost arestat şi s-a sinucis în arest, înghiţind stricnină, la sfîrşitul acelui an. Faptele care i-au fost puse în sarcină au înveninat însă pentru multă vreme relaţiile între români şi maghiari, în fostul Ardeal ocupat – aşa cum o făcuseră şi cele ale autorităţilor şi a unei părţi a populaţiei maghiare, în anii în care acesta s-a aflat căzut sub litera Dictatului de la Viena.   

Istoria acestui detaşament, cunoscut şi sub numele de ”Sumanele negre” nume atribuit mai ales de presa comunistă, în dorinţa de a-l apropia cît mai mult de o filiaţie presupus legionară, e una complicată. Activitatea sa a fost incriminată în anchetele şi procesul intentat liderului Iuliu Maniu şi conducerii ţărăniste, de către guvernul comunist. Cînd a ieşit, de fapt, la iveală că Dumitru Şteanţă era agent al Siguranţei şi că poliţia politică în formare a cunoscut în amănunt toate mişcările ”Gărzilor Iuliu Maniu”. Dar autorităţile n-au făcut nimic pentru a calma spiritele, ci, întocmai cum avea să se întîmple la Tîrgu Mureş în 1990, după principiul ”divide et impera”, au căutat să profite la maxim de pe urma incidentelor, pentru a aduce sub dominaţia sovieto-comunistă şi pe maghiari, şi pe români.

Radicalizarea anticomunistă a Gărzilor Maniu

În arhivele Securităţii se găsesc, pe lîngă mute procese verbale de interogatoriu luat unor fruntaşi ţărănişti cu privire la acţiunile ”antisovietice” ale ”Sumanelor Negre” şi unele documente cu un mai mare grad de obiectivitate. Între acestea, şi acel memoriu din care am citat deja, trimis de către Gavrilă Olteanu printr-un mesager al său, la 11 august 1945, în care acesta vorbeşte de înfiinţarea detaşamentului românesc:

”Domnule ministru, prefer prin acest colaborator al meu, un băiat de absolută încredere, de a vă expune pe scurt munca batalionului meu, care a avut onoarea de a vă purta numele, cît şi munca pe care o depun astăzi şi ce o voi continua, cu neîntrerupere, pînă la izbîndă, chiar cu riscul jertfei vieţii mele şi a bravilor mei colaboratori. Scopul insinuării mele în viesparul secuiesc a fost, conform adresei mele către Comandamentul sovietic al gamizoanei Braşov, cu data de 10 septembrie 1944 şi aprobat în scris de acestac. Conţine următoarele: 1. Asigurarea liniştii în dosul frontului pentru trupele operative, stîrpirea partizanilor rămaşi răzleţi în acea regiune. La fel a secuilor, asupra cărora se găsea un minim de 30-40.000 de arme şi depozite mari de muniţii. Am avut ciocniri cu bande, în tot parcursul rutei noastre făcute în Ardeal. Am ridicat mii de arme şi vaste depozite de muniţii şi îmbrăcăminte, pe care parte le-am predat etapelor şi parte Jandarmeriei şi Poliţiei. 2. Am colectat în asistenţa autorităţilor noastre mii de oi şi cca. 3.000 de vite mari, pe care secuii, cu grănicerii lor, de la data de 23 august 1944, le-au jefuit din comunele moldoveneşti Tarcău, Bicaz etc. Acestea au fost predate, după ce au fost recunoscute de proprietarii lor, cu procese verbale pe care le posedă primăriile lor, în asistenţa autorităţilor noastre. 3. Am dat concurs instalării autorităţilor noastre, care, fără ajutorul nostru, nu se puteau instala sub nici un motiv. Posed acte de recunoştinţă date de prefecturi, legiuni, primării şi poliţii. 4. Am lucrat cu batalionul, la Sf. Gheorghe, cu 5-6.000 voluntari la restabilirea C.F.R.-ului, Telefoanelor, aşa că intrarea primului tren în Sf. Gheorghe este munca noastră. La fel la Miercurea-Ciuc, Gheorghieni, Reghin - care muncă o certifică în scris C.F.R.-ul. 5. Am dat concurs Jandarmeriei, Poliţiei, Armatei U.R.S.S. în zeci de cazuri, la restabilirea ordinii, răspunzînd la atacuri de partizani şi jafurile ce aceştia le făceau pretutindeni. Stau dovadă rapoartele muncii batalionului meu şi alăturatul act dat de Preşedinţia Consiliului de Miniştri, ca rapoartele mele trimise din zece în zece zile Marelui Stat Major, presei, Consiliului de Miniştri şi Corpului Vînători de Munte Braşov, de care noi aparţineam prin decret ca unitate (căci batalionul meu era înarmat şi echipat milităreşte, mai bine chiar ca unităţile operative)”.

Tocmai din acest motiv, Gărzile ”Iuliu Maniu” deveniseră un pericol major pentru comunişti, care au dezlănţuit un război propagandistic şi apoi au determinat desfiinţarea lor, arestarea comandanţilor şi incriminarea lor pentru fapte comise ”împotriva populaţiei paşnice maghiare”. Lucrurile au stat diferit, dar n-au fost deplin lămurite niciodată, Gavrilă Olteanu sinucigîndu-se (ori fiind ”sinucis”, după alte surse), în închisoare.  

Ce au susţinut maghiarii

Acuzaţiile aduse de reprezentanţii maghiarilor împotriva Gărzilor ”Iuliu Maniu” au fost numeroase. Se arată de pildă că în ziua de 24 septembrie, în comuna Ginta, au căzut victimă represaliilor româneşti ”41 de civili unguri, un român care îşi apăra soţia maghiară, doi ostaşi maghiari ucişi de armata română (colonelul Teodor Brîndea). Cea mai tânără victimă avea 2 ani (o fetiţă), cea mai în vârstă victimă - un bătrân de 71 de ani. Au ars biserica, librăria, au jefuit tot satul şi au furat animalele. Locuitori de etnie română au încercat să apere victimele, locuitorii maghiari.

La Remetea au fost 43 de civili unguri ucişi de armata română şi civili români, din satele din apropiere. Cadavrele au fost jefuite de obiectele valorase şi le-au luat hainele mai bune de pe ei. Printre victime au fost copii de 12-14 ani şi bătrâni trecuţi de 60 de ani. Masacrul a fost terminat de trupele sovietice, care au sosit după masă. La Bicaci, pe 27 septembrie 1944 au fost 7 victime, dintre care 6 maghiari şi un muzician de etnie romă, ucişi de trupe neregulate române. Unul dintre ei avea o listă cu 80 de nume ale maghiarilor care trebuie ucişi, dar locuitorii din Bicaci nu l-au lăsat să o folosească. La Aita Seacă, în 26 septembrie 1944 au fost 14 victime maghiare, ucise de Garda Maniu, voluntari din Braşov, conduşi de Gavrilă Olteanu. Două dintre victime au fost ucise în casa lor, doi au fost decapitaţi cu toporul, zece au fost ucişi cu focuri de armă şi 15 au fost cruţaţi, la cererile populaţiei locale române. Printre victime a fost şi o femeie. Casele au fost jefuite, 80 de bărbaţi au fost luaţi şi au murit mai tîrziu, în tabăra de internare de la Feldioara (lagăr de prizonieri – n.n.)”.

Se mai spune că în comunele Mihai Viteazu şi Hălmăgel ”au fost ucişi de trupe voluntare române din Garda Maniu” cîte ”şase gospodari maghiari”, iar la Sândominic pe 8 octombrie 1944 au fost ”11 civili maghiari ucişi de Garda Maniu, condusă de Gavrilă Olteanu. Victimele au fost ucise sub privirile familiilor, printre victime a fost şi o bătrână de 84 de ani. Satul a fost jefuit, multe femei violate”.

Acţiuni similare sînt enumerate a se fi desfăşurat în alte 18 localităţi din fostul Ardeal ocupat. Unele sînt motivate, susţin maghiarii, de faptul că voluntarii Gărzii ar fi fost puşi pe jaf, că ar fi găsit ”arborate steaguri roşii”, ori sub diferite pretexte, cum s-a întîmplat la Chichiş, lîngă Sfîntu Gheorghe pe 9 noiembrie 1944, unde ”patru bărbaţi maghiari sînt ucişi de jandarmii români, fiindcă nu vor să treacă la credinţa ortodoxă”. Nu este clar întodeauna cine a comis faptele, armata română, armata sovietică, trupele de voluntari ai Gărzii ”Maniu”, ori jandarmii români care au preluat controlul în zonele eliberate. În orice caz, la procesul ulterior al ”Sumanelor negre”, toate au fost trecute pe răbojul Gărzilor de voluntari ”Iuliu Maniu”, comandate de Gavrilă Olteanu.

Cum se apără Olteanu. Scrisoarea-testament către Maniu

În scrisoarea pe care Olteanu o trimitea la 11 august 1945 lui Iuliu Maniu, mult mai aproape de desfăşurarea faptelor, acesta arăta următoarele, despre execuţiile imputate Batalionului său de voluntari români: ”Am descoperit crime îngrozitoare pe care noi nu le cunoşteam, în decursul celor 4 ani de ocupare a Ardealului nostru. Am arestat mulţi din aceşti criminali. Execuţiile făcute de mine sînt motivate. O publicaţie a Ministerului de Război spune clar: cei ce nu vor depune arme, muniţii, explozibile şi se vor afla asupra lor la percheziţii, vor fi împuşcaţi pe loc. Nu i-am executat pe loc, ci i-am pus în faţa publicului din comună, după care rezultat, s-au depus mii de arme. La Sîn-Dorninic nu s-a depus nici o armă şi la percheziţe, numai în cîteva case, s-au aflat 15 arme şi două mitraliere. După executarea acestor indivizi, s-au depus în 6-7 ore peste 800 arme, 30-40 puşti mitraliere. S-au predat depozite de muniţii şi explosibile, cît pentru 2 vagoane, haine şi efecte militare. Aşa a fost prerutindeni.

În primele zile, nu eram decis să fac execuţii pe loc, ci a-i trimite Curţilor Marţiale, dar am descoperit crime atît de îngrozitoare şi zguduitoare de nervi, încît dacă era un episcop, ori preşedintele Curţii de Casaţie comandantul Batalionului, în care bate o inimă de romîn a durerii neamului acesta oropsit de soartă, nu făcea altfel decît am făcut eu. Vă descriu dintre sutele de crime nemaicunoscute, de oameni numai 3-4, căci am dosare întregi dintre acestea.

În comuna Pachia, judeţul Trei Scaune, trupele germane în retragere sosesc spre seară şi adusese cu ei nişte oi, cu doi ciobănaşi din Covasna, unul de 18, celălalt de 19 ani; aci, în comună, populaţia civilă secuiască, cu nişte soldaţi germani, au luat o frînghie de la moaşa comunală, o secuiancă şi au pus laţul în gîtul acestor fiinţe nevinovate, trăgînd unii de frînghie şi alţii de picioare şi aşa i-au strangulat. Trupurile acestor nefericiţi au fost îngropate pe şoseaua mare, în mijlocul satului, au fost scoşi de noi şi predaţi îndureralilor părinţi. Nici un secui nu a vrut să recunoască, cel puţin, că ar fi văzut fapta, deşi era plină zi, ora 6 după amiază şi a asistat tot satul la această groaznică crimă.

În Covasna, venind germanii cu trenul industrial de la Holumn, au adus cu ei şi romîni strînşi de pe munte. în faţa satului (partea romînească a comunei Covasna). Au aruncat jos de pe platformă doi romîni din Covasna, în care nemţii au tras cu armele, rănindu-i. Văzînd secuii aceasta, s-au repezit asupra lor şi i-au doborît cu securile. Pînă aici, nu am executat nici un om (criminal) din aceştia, ci i-am predat Jandanneriei, deşi eram într-o stare sufletească de nedescris”.

Lucrurile aveau să se schimbe curînd, cînd Gărzile ”Iuliu Maniu” au ajuns la Aita Seacă. ”La cererea romînilor din Aita Seacă, am plecat la faţa locului cu o companie, eu personal, căci nu voiam să cruţ masa crimelor descrise. Am constatat 18 crime şi vreo 8-10 pe care le-am purut preciza, din ele vă descriu două. Este rănit un ofiţer român, pe care ordonanţa lui îl ducea spre locul de prim-ajutor. Se năpustesc asupra lui fraţii Nagy, pe ofiţer unul din aceşti fraţi îl omoară cu securea, zdrobindu-i fluierele picioarelor, apoi trupul, şi dîndu-i apoi în cap, tot cu securea. Se năpustesc asupra cadavrului zdrobit total o femeie de 70 de ani, cu securea, şi-i pune degetul în care era verigheta de logodnă a ofiţerului pe o piatră şi-i taie degetul, jefuindu-l de verighetă. Celălalt frate Nagy îi aplică o lovitură de sapă în ceafă ordonanţei, de rămîne mort pe loc. Aici mi s-a întrerupt rezistenţa forţei nervilor mei şi i-am executat cu aceeaşi secure cu care ei au comis crima.

Au omorît şi un alt soldat, de către un tiran de secui, cu hîrleţul. Trupul i l-au expus în piaţa comunei, apoi i-au înfipt în burtă un ţăruş cu tablă pe care era scris Igy Kell akimenek maghiar Foldkell Budos Olah (aprox. Aşa ar trebui să procedeze maghiarii cu împuţiţii de români – n.n.). Secuii din sat se strîngeau ca la minune la trupul acestui brav ostaş şi se spurcau pe trupul lui dezbrăcat. Care om din ţară s-ar fi putut stăpîni la a executa numai pe criminalii ordinari şi nu ar fi aprins tot satul să ardă, cu toate vieţuitoarele lui? În comuna Ditrău, au omorît un pădurar român, bătîndu-l pînă la leşin, apoi secuii s-au pus în rînd şi jucau pe trupul lui, pînă ce acest nefericit şi-a dat sufletul. Au băgat apoi cuţitele în el şi aşa s-au fotografiat. Fotografia a fost găsită pe masa de scris a preotului romano-catolic”. Gavrilă mai spune apoi că au găsit o ”fîntînă-fantomă” în pivniţele sediului grănierilor maghiari de la Coşna, unde ”grănicerii, în cei patru ani de stăpînire maghiară, pe românii pe care-i prindeau în trecerea frontierei, îi omorau şi îi aruncau în această fîntînă, unde era var şi sodă caustică. Bucăţi de haină şi resturi de oase se mai pot vedea”.

Gavrilă vorbea apoi despre adevăratele scopuri ale Gărzilor ”Iuliu Maniu”, care se constituia treptat într-un nucleu al rezistenţei anticomuniste – ceea ce i-a adus de fapt sfîrşitul, atît ei, cît şi iniţiatorului acesteia: ”Organizaţia mea are rădăcini adînci pretutindenea, avem toate păturile sociale ale românilor care ne înţeleg şi îşi dau seama ce pericol ne aşteaptă. Din programul organizaţiei noastre de luptă, veţi citi planul meu, trimis străinilor şi din zi în zi aderenţii devotaţi cresc, la număr de necrezut. Organizaţia mea are trei scopuri: 1) un eventual conflict, la o eventuală neînţelegere cu ruşii a aliaţilor noştri; 2) provocarea unei revoluţii de dezrobire a voinţei noastre naţionale; 3) activitatea în caz de alegeri libere, în favoarea domniei voastre.

Am lansat pînă azi peste 60000 de manifeste, cu texte pline de sentimente naţionale, dar şi drastice. Cu finanţarea acestora şi plasarea lor, ne luptăm din greu. Primim contribuţiile de la cei săraci, dar bogaţi în sufletul lor. Bogaţii şi cei care au făcut averi din politică nu ne ajută, ei aşteaptă o minune ca la Maglavit, ca lor să le rămînă averile, apoi să vină iar sezonul de a ocupa alte fotolii, fără riscul vieţii lor şi să le rămînă şi banii. Nu-şi dau seama că, prin căderea în ghearele comunismului, pierd nu numai banii şi averea, dar şi viaţa.

Dacă credeţi, d-le preşedinte, în acţiunea unică pe ţară a mea, să-i datţ sprijinul moral, nu material, căci averea dv. este ca şi a mea, durerea din inimă pentru acest neam. Dar cei care au beneficiat şi acaparat, în loc de idealism, averi, cred că ar face bine să renunţe banii ce-i cheltuiesc în o singură seară la o masă pompoasă azi, ar face bine să abandoneze concepţia lor distrugătoare şi să mănînce şi ei ca şi noi nişte foi de ceapă fripte şi brînză veche şi stricată, ar face bine a ne ajuta în acţiunea noastră, care le-ar asigura un viitor liber şi nu s-ar uita cu nepăsare la prăbuşirea noastră naţională.

Aceasta este expunerea mea sinceră şi planul meu de luptă pe care cu toţii îl vom susţine pînă la ultima suflare a organizaţiei noastre. Vă doresc din inimă sănătate, să ajungeţi zilele fericirii neamului şi ale libertăţii noastre naţionale. Cu deosebită stimă, Gavrilă Olteanu. Redactată în Munţii României Mari, la 11 august 1945”. Presimţindu-şi poate sfîrşitul, Olteanu a dat acestei scrisori-memoriu o valoare testamentară.

Nimic din ceea ce-şi dorea Gavrilă Olteanu nu s-a întîmplat, după cum ştim. Tăvălugul istoriei n-a putut fi oprit de nimeni şi nimic. Cît priveşte acuzaţiile de atrocitate, aruncate de o parte şi de alta, istoria lor, de astă dată, e greu încă de pătruns. Faptele se află aşezate între oglinzi paralele, care nu pot şi nu au cum să reflecte un singur adevăr. Poate că nu a trecut destul timp pentru a le judeca şi a le evalua calm, cu înţelegere şi umanism. Şi fără a mai condamna pe nimeni – oricum, fiecare dintre părţi, atît românii, cît şi maghiarii din Ardeal aveau să îndure, unii alături de ceilalţi, ”binefacerile” aceleiaşi orînduiri, aduse de ocupaţia sovieto-comunistă pe tancurile Armatei Roşii.