ISTORIA FĂRĂ PERDEA, Marius Oprea | Crimele Securităţii: Şapte deţinuţi împuşcaţi în cap, pentru a nu fi găurite hainele puşcăriei

3093 afişări
Imaginea articolului ISTORIA FĂRĂ PERDEA, Marius Oprea | Crimele Securităţii: Şapte deţinuţi împuşcaţi în cap, pentru a nu fi găurite hainele puşcăriei

54 de ”indivizi” dispăruţi din puşcării

Dintr­-o analiză preliminară a acestui caz, reclamat la nivelul conducerii Ministerului Afacerilor Interne, se desprindea că ”o serie de deţinuţi arestaţi în perioada 1948-­1950 apar ca fiind condamnaţi la diferite termene, însă nu s-­a stabilit ce s­-a întîmplat cu ei după ce au fost încarceraţi”. Toţi dispăruseră în timp ce erau transportaţi în grupuri de la un penitenciar la altul. În concluzie, ”pentru a clarifica situaţia lor la evidenţa populaţiei, în arhiva MAI şi pentru a înştiinţa familiile”, Ioan Jura solicita ministrului Alexandru Drăghici numirea unui specialist din serviciul ”C” ­ de cadre şi evidenţă ­ care să stabilească în termen de 30 de zile care a fost soarta celor dispăruţi. Raportul a fost aprobat.
 
O lună mai tîrziu, lt. col. Walter Einhorn, şeful serviciului ”C”, transmitea subordonatului său, Mihai Nedelcu, un tînăr şi ambiţios locotenent, ordinul 1400/70898, însărcinîndu­-l cu desfăşurarea cercetărilor. În acelaşi timp, colonelul Lixandru Vasile, comandantul Direcţiei Penitenciarelor, se asigura de lămurirea situaţiei deţinuţilor dispăruţi. 
 
În cîteva zile, lt. Nedelcu a şi alcătuit o listă cuprinzînd 54 de nume ale unor „indivizi” care au fost identificaţi la diferite penitenciare, înregistrate matricol, şi care au fost executaţi în perioada anilor 1949­-1950”. La 22 mai, lista era finalizată. Se ivise, însă, o problemă: cea a muşamalizării acestor crime, pentru că nici unul dintre cei ucişi nu fusese condamnat la moarte de instanţele juridice, iar inspiratorul actelor odioase era un înalt personaj din ierarhia aparatului represiv: Alexandru Nicolski.

”A da de pămînt” însemna în limbajul Securităţii ”a ucide”

În 30 iulie 1949 se desfăşurase la Bucureşti, în sediul Ministerului Afacerilor Interne, şedinţa trimestrială cu şefii Direcţiilor Regionale ale Securităţii Poporului. Cu acest prilej a fost ”evidenţiată” activitatea securiştilor timişoreni care, sub comanda lt. col. Teleman Ambruş, obţinuseră ”rezultate deosebite” în lupta împotriva bandiţilor, arestînd un grup de partizani care activa în zona Severinului şi în pădurile dinspre Teregova. Acţiunea fusese riguros coordonată de la centru. Astfel, încă prin adresa 4/2737, din 23 februarie 1949, Direcţiunea Regională a Securităţii Poporului Timişoara înştiinţa Bucureştiul că a arestat ”80 de indivizi asupra cărora s-­a dovedit că acţionează în organizaţia subversivă legionară” şi cerea instrucţiuni.

În urma acestei solicitări, de continuarea anchetelor s-­a ocupat, însărcinat fiind de către ministrul adjunct Pintilie Gheorghe, însuşi subdirectorul Direcţiei Generale a Securităţii, Alexandru Nicolski. El s-­a deplasat personal la Timişoara, unde arestaţii erau înscrişi, pentru a coordona colectivul de anchetă care urma să stabilească într-­un timp cît mai scurt care sunt capii mişcării de rezistenţă anticomunistă din regiune.

Prin ”metode specifice”, adică torturarea celor reţinuţi în subsolurile sediului securităţii, Nicolski a obţinut ”probe” ale vinovăţiei acestora, reuşind în scurtă vreme să­-i trimită pe ”bandiţi” în faţa Tribunalului Militar. Pedepsele pronunţate au fost grele: cei care au scăpat de condamnarea la moarte au primit între 15 ani de muncă silnică şi muncă silnică pe viaţă. Cu toate acestea, la şedinţa din iulie 1949, de la MAI, Nicolski era nemulţumit: considera că instanţa s­-a arătat prea blîndă cu partizanii, ţărani bănăţeni care luptaseră împotriva comunismului.

De aceea, întîlnindu-­l pe lt. col. Ambruş, proaspăt evidenţiat, l-a întrebat care este situaţia „bandiţilor din locul Teregova”, cum fusese numit grupul celor arestaţi. Aflînd că şapte dintre aceştia, cei pe care îi considera între şefii grupului, sunt deţinuţi după pronunţarea sentinţei la Penitenciarul Gherla, nu şi­-a putut ascunde nemulţumirea şi i­-a ordonat scurt subalternului: ”Ambruş, cere-­i înapoi pentru continuarea anchetelor şi dă cu ei de pămînt!”. Această formulă, ”a da de pămînt”, însemna în limbajul Securităţii ”a ucide”. În aceeaşi zi, Alexandru Nicolski a obţinut de la ministrul Marin Jianu o aprobare pentru transferarea celor şapte din celulele de la Gherla înapoi în beciurile Securităţii Poporului, din Timişoara. Unde n-­au mai ajuns niciodată.

Şapte perechi de zeghe, murdare de sînge

În adresa din 1 august 1949, directorul Penitenciarului Gherla, Stelian Tomulescu, îi comunica lt. col. Teleman Ambruş: ”Aveam onoarea a vă transfera prin organele DGSP Timişoara pe deţinuţii mai jos menţionaţi, împreună cu dosarele cu actele condamnatoare, lot ce face parte din procesul bandei teroriste subversive. Totodată, vă facem cunoscut că deţinuţii sunt echipaţi de la acest penitenciar cu următoarele efecte fiecare:

  • 1 veston
  • 1 pereche de bocanci
  • 1 camaşă
  • 1 pereche ismene
  • 1 bonetă

Aceste efecte vă rugăm a le ridica de la deţinuţi şi a ni le restitui prin colet poştal”.

La securitatea din Timişoara a ajuns numai această hîrtie însoţitoare, din care se vede că pentru un director de închisoare al anilor '50, o zeghe şi o pereche de ismene -­ fiind vară, deţinuţilor nu li se dăduseră şi pantalonii­ - preţuiau mai mult decît viaţa celui care le îmbrăca. Cei şapte, urcaţi în curtea Penitenciarului Gherla într-­o dubiţă, au fost plimbaţi pînă la lăsarea nopţii, cînd maşina s-­a oprit într­-o pădure şi deţinuţii, victime ale voinţei lui Alexandru Nicolski, au fost îmbrînciţi afară, sub stele.

Peste o lună, pe adresa Penitenciarului din Gherla sosea un balot cu ”efecte”: erau hainele deţinuţilor ”transferaţi” la Timişoara. Toate vestoanele erau pătate de sînge, dar nu erau găurite şi au mai putut fi folosite. Deţinuţii au fost împuşcaţi în cap, de aproape, pentru ”siguranţa crimei”. Dar şi pentru a nu fi deteriorată vreo zeghe de pe ”inventar”, din dotarea penitenciarului. Am mai găsit, în arhivele Securităţii, cum în cazul unor deţinuţi executaţi şi îngropaţi încătuşaţi s-a dispus exhumarea acestora, pentru recuperarea cătuşelor ... Crima la care m-am referit acum s-­a petrecut la numai două zile după ce Alexandru Nicolski, nemulţumit de ”clemenţa” arătată „bandiţilor” de Tribunalul Militar din Timişoara, îi ordonase lui Ambruş să­-i lichideze pe cei şapte din ”lotul Teregova”, să aplice, adică, sentinţa pe care o vrea el.

În lista întocmită în mai 1956 de locotenentul Nedelcu apar, la poziţiile 15­-21, numele celor şapte victime ale ”justiţiei” lui Nicolski. Ei sunt: Aurel Vernichescu, Gheorghe Popovici, Petre Puşchiţă, Nicolae Ghimboasă, Gheorghe Smultea, Teodor Ungureanu, Gheorghe Luminosu, ţărani din zona Teregova care luptaseră împotriva comunismului. Dar, în 1956, Nicolski era secretar general în Ministerul de Interne, aşa că nu putea fi tras în nici un fel la răspundere pentru încălcarea legalităţii, pentru nesocotirea deciziei unei instanţe, pentru crimă. Dimpotrivă, moartea violentă a partizanilor anticomunişti trebuia transformată în „moarte naturală” pentru a şterge orice urmă.

Cadavrele erau oricum îngropate undeva, într­-o pădure din Ardeal şi nimeni nu avea cum să le dea de urmă. Aşa că, în 14 august 1957, după ce, în prealabil, serviciul specializat al securităţii pregăteşte documentele false de rigoare, la Primăria din Timişoara erau înregistrate cu numerele 101­-107 şapte certificate de deces, în baza constatării şi înregistrării morţii a şapte deţinuţi, moarte petrecută pe paturile spitalului din localitate în data de 2 august 1949. Toţi muriseră în aceeaşi zi, trei la ora 12.00 şi patru la ora 13.00. Astfel, Vernichescu murise de insuficienţă circulatorie şi hipertensiune, Popovici de miocardită, tot din pricina hipertensiunii sfîrşise Puşchiţă, Luminosu avusese o insuficenţă cardiacă, iar Ghimboasă, Smultea şi Ungureanu au murit în aceeaşi zi, la aceeaşi oră, în acelaşi loc, din cauza unui „TBC pulmonar”. Certificatele de deces au fost eliberate, însă, opt ani mai tîrziu.

Înregistrarea deceselor la Primăria din Timişoara a fost făcută în 14 august 1957, de Vasile Nica. Acest onorabil cetăţean, paravan al murdăriilor securităţii, locuia pe atunci în oraş, pe B­d-ul 23 August nr. 9, şi se legitimase în faţa notarului cu buletinul seria MT, nr. 945733. În dreptul ocupaţiei celor şapte este făcută la toţi aceeaşi menţiune: „fără ocupaţie”. Crima era astfel acoperită. Familiile celor morţi aveau să primească şapte certificate de deces ca răspuns la petiţiile lor, locotenentul Nedelcu avea să primească o nouă sarcină de serviciu şi, în vreme ce şapte oameni zăceau cine ştie unde, îngropaţi goi, cu capetele sfărîmate, Nicolski îşi vedea mai departe de lupta de clasă.

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici