Marius Oprea: Doina Cornea – de doi ani în ”grădina îngerilor”

De o bunătate rară, ea a avut o percepţie clară, tocmai din acest motiv, a răului reprezentat de comunism. Întocmai precum copilul din basmul lui Andersen, a spus răspicat, în anii în care mulţimi întregi aclamau ”straiele împăratului” că acesta e gol. Curajul ei a fost greu plătit. Arestată alături de fiu, după ce s-au solidarizat cu muncitorii braşoveni revoltaţi la 15 noiembrie 1987, a fost supusă unui şir întreg de privaţiuni şi umilinţe care, dincolo de a o face să cedeze, au întărit-o în credinţa ei că oamenii sînt fundamental buni şi că acest fond uman va fi, odată ce se va trezi, acela care va înfrînge un sistem bazat pe ceva străin, în fond, de adevărata natură umană – ”ura de clasă”. Căci dragostea şi solidaritatea omenească în numele iubirii semnenilor, ne-a învăţat pe tot parcursul actelor ei de dizidenţă doamna Cornea, este mult mai puternică şi iese, pînă la capăt, biruitoare în faţa urii. În cazul de acum, în faţa bolii.

Acum doi ani, cînd am primit vestea tulburătoare a morţii ei, nu m-am putut împiedica să-mi imaginez ce se va întîmpla pe mai departe cu moştenirea ei de bunătate. Şi ea a rămas cel puţin aceeaşi: în zilele noastre, fiul său Leontin, care îi are alături pe acei muncitori, salvaţi de gestul de solidaritate al său şi al mamei, poartă mai departe mesajul şi moştenirea ei, prin crearea Fundaţiei ”Doina Cornea”. În urmă cu doi ani, spuneam că doamna Doina Cornea a fost un exemplu de verticalitate, de putere, de tărie morală. A avut un curaj care ar putea părea nesăbuit, dacă stăm să ne gîndim că a rostit adevăruri extrem de dure pentru regimul comunist, într-o perioadă în care lumea se temea de orice tip de atitudine, în urma terorii dezlănţuite de Securitate în România. Originea curajului ei de a înfrunta chiar şi acest rău instituţionalizat şi sistematizat venea din faptul că era foarte credincioasă, credea nespus în puterea binelui de a izbîndi. În credinţa acestei femei, altfel măruntă de statură, se afla de fapt, curajul cît al unei întregi armate a îngerilor.

După ce în urmă cu un deceniu a suferit un accident cerebral şi nu a mai primit vizitatori, considerîndu-mă însă (ceea ce m-a onorat nespus) aproape parte din familie, am mai putut s-o vizitez cînd am avut drum la Cluj. La ultimele întîlniri, am stat aproape o săptămînă cu doamna Cornea, zi de zi, de vorbă. Am înregistrat acele convorbiri (aveţi un fragment din fişierul audio la îndemînă), dar nu am reuşit încă să le adun într-o carte – discuţiile purtate atunci reprezintă prea puţin, totuşi, pentru aşa ceva şi prea mult pentru un singur articol. Nu am renunţat însă la idée, dar o carte despre destinul domniei sale şi despre acele şase zile petrecute în ”grădina îngerilor” se naşte mai greu decît am crezut, chiar şi după ce am citit multe din cele peste 3.000 de pagini ale dosarului său de ”urmărire informativă”, întocmit de nu mai puţin de 83 de securişti (de la locoteneţi la generali), cîţi apar în acesta - o altă armată, de astă dată a răului şi urii care, cu toate forţele mobilizate împotriva ei, nu au putut-o frînge. Pe 22 ianuarie 2013, am petrecut prima zi din cele şase, alături de ea şi de fiul ei Leontin, ca într-o grădină a îngerilor, ascultînd-o pe doamna Cornea. Aveţi ocazia să o ascultaţi acum şi dumneavoastră, povestind despre primele ei amintiri şi primele temeri. Dar şi să citiţi materiale care i-au fost ridicate de Securitate pe 17 noiembrie 1987, la o primă percheziţie a Securităţii – prima, dintr-un şir lung, documente pe care le-am regăsit în al 14-lea din cele 28 de volume ale dosarului său de la CNSAS.

Doina Cornea a fost cea care, pe parcursul întîlnirilor noastre, mi-a desluşit şi foarte multe din ”psihologia rezistenţei anticomuniste". Pentru că am observat la dînsa că în această ”rezistenţă” nu este vorba de încrîncenare, ci doar de o consecvenţă de a spune întotdeauna adevărul, a spune întotdeauna ce crezi şi fără teamă. Bineînţeles că a avut şi temeri, dar niciodată îndoieli. Cea mai mare temere a domniei sale - mi-a spus ea - a fost legată de acel moment al arestării, după solidarizarea cu muncitorii braşoveni, în 17 noiembrie 1987. Atunci, după ce a împărţit manifeste, alături de ea a fost arestat şi fiul său, Leontin Iuhas, căruia i-a spus dintodeauna, ca în copilările, Tin Tin. Şi a simţit teama, dar nu pentru ea, ci pentru soarta fiului său. Şi responsabilitate, căci ştia foarte bine de ce este în stare Securitatea. Dar teama nu era, cum am spus, însoţită de îndoiala asupra sensului adevărat al gestului lor de solidarizare. Această certitudine era întărită de atitudinea lui Tin Tin, care n-a avut nici el niciun moment de îndoială, atunci cînd mama lui l-a rugat să împartă împreună manifestele de solidarizare cu muncitorii braşoveni, revoltaţi în 15 noiembrie şi care erau crîncen bătuţi, în beciurile Miliţiei şi Securităţii.

Curajul doamnei Cornea nu s-a sfîrşit odată cu comunismul, căci nici comunismul nu a fost îngropat, odată cu moartea lui oficială, în 22 decembrie 1989. Să ne aduceam aminte de momentele din decembrie 1989, cînd Doina Cornea a apărut la Televiziunea Română şi clipele în care, fără niciun fel de ezitare, l-a înfruntat pe Ion Iliescu şi puterea neo-comunistă instaurată atunci. Şi să încercăm ca, în fiecare zi, măcar cîte puţin, să valorizăm moştenirea pe care ne-o lasă: un patriotism curat, credinţa în Dumnezeu şi o grijă neţărmurită faţă de soarta poporului român, care a fost marea ei familie, cum spuneam acum doi ani, atunci cînd ea s-a ridicat la cer. Căci de plecat, nu a plecat dintre noi. Ea dezminte, aşa cum a făcut-o cu comunismul, şi iluzia morţii.

Doina Cornea by Mediafax.ro on Scribd