PREZENTUL FĂRĂ PERDEA | APELUL lui Marius Oprea. Mărturia mea: Ce caut la Periprava. De ce am pornit în căutarea poporului pierdut

În 2006, am iniţiat un program de cercetare inedit în România, ca de altfel, pe atunci, în majoritatea ţărilor foste comuniste – cu excepţia, din cîte ştiu, a fostei Iugoslavii, unde au fost investigate gropile comune rezultate de pe urma masacrelor din timpul războiului recent – l-am denumit atunci ”arheologie contemporană”. Acum, îl numesc mult mai aplicat, ”arheologia crimelor comunismului”.

4048 afișări
Imaginea articolului PREZENTUL FĂRĂ PERDEA | APELUL lui Marius Oprea. Mărturia mea: Ce caut la Periprava. De ce am pornit în căutarea poporului pierdut
De atunci încoace, iniţiativa mea a fost ”exportată” şi la Institutul Memoriei Naţionale din Polonia, unde acţiunile de exhumare a victimelor comunismului a luat un avînt mult mai mare decît la noi. În ceea ce mă priveşte, am început prin cercetări în Cimitirul Săracilor de la Sighet, în încercarea de a găsi rămăşiţele celor morţi în penitenciarul de tristă faimă de acolo. În fond, mai mult decît de un program de cercetare, aici este vorba de o căutare a poporului nostru pierdut, a celor morţi în închisori sau ucişi şi îngropaţi prim marginile pădurilor, pe dealuri sau cîmpuri, în genere nu departe de locul unde, din dispoziţii arbitrare şi fără vreo judecată, au fost asasinaţi de către Securitate sau Miliţie. 
 
Cînd am aflat că, graţie donaţiilor primite la Fundaţia ”Doina Cornea” (care le primeşte în continuare în contul ei, cu specificaţia ”pentru săpături” - datele pot fi găsite şi aici) că, în sfîrşit, pot spera ca acest proiect să continue, chiar să se extindă şi cîţi mai mulţi morţi se pot întoarce acasă, adică pot avea o cruce la căpătîi, am fost uimit. Şi m-au copleşit amintitile. Povestea istorisită aici, care e şi povestea utlimelor trei decenii din viaţa mea are de toate: amatorism, poezie, întîmplare sau pronie, dar şi un pic de academism şi jurisprudenţă. 
 

Apel

 
Găsirea unui mort, cu grijă ascuns de criminalii său, nu este uşoară. Alături de prietenii mei arheologi, Gheorghe Petrov, Gabriel Rustoiu, Horaţiu Groza şi Paul Scrobotă, am pus însă la punct o metodologie care dă roade. Fie că primim plîngeri din partea familiilor celor ucişi sau găsim urme ale asasinatelor în arhivele fostei Securităţi (aceste două elemente fiind complementare în deschiderea unei acţiuni de căutare a victimelor), rămîne fundamentală cercetarea de teren. Ne ajută şi expertiza arheologică. În multe situaţii, ne-a fost uşor, pentru că oameni ai locului sau urmaşii au însemnat locul, atunci cînd s-a putut, cu o cruce; alteori, cînd mormîntul nu este marcat, ne străduim (şi de cele mai multe ori reuşim) să găsim amprenta gropii săpate în pădure sau într-un cîmp şi să ajungem la osemintele victimelor. Dar se întîmplă, e drept, mai rar, să căutăm chiar săptămîni la rînd şi să nu găsim nimic. Nu ne resemnăm niciodată; ne spunem doar că probabil mortul (sau morţii) nu vor să fie găsiţi, se simt bine acolo, probabil au fost îngropaţi într-un loc frumos.
 
Stranii şi triste sînt slujbele din pădure sau de pe dealurile unde îi aflăm pe cei ucişi. Sau cum a fost aceea de aici, din nisipurile fierbinţi ale Peripravei. Nu s-a întîmplat niciodată ca de la căpătîiul celui mort să lipsească lumînarea şi o slujbă. De fapt, acesta este rostul şi împlinirea cercetărilor noastre, să punem mortul în rînduială. Abia apoi urmează expertiza medico-legală şi cercetarea criminalistică, precum şi cea penală – la fel, întotdeauna am fost asistaţi, cel mai des de procurori, care ne-au asigurat asistenţa juridică necesară şi obligatorie. E măcar acesta un semn că statul îşi recunoaşte şi regretă crima. Dar împlinirea şi bucuria noastră stă, în mod paradoxal, în lacrimi. În lacrimile urmaşilor celor ucişi, care îşi duc, după o jumătate de veac, morţii în cimitir, cu o cruce la căpătîi. Astfel, putem fi fericiţi la marginea unui mormînt, pentru că poporul pierdut se întoarce acasă.
 
Poţi şi tu, cel ce citeşti aceste rînduri, să dai o mînă de ajutor pentru ca morţii fără cruce ai comunismului să-şi găsească liniştea. Donează ”pentru săpături”, în conturile Fundaţiei ”Doina Cornea”. Nu cred că aceşti bani vor fi risipiţi fără rost. 
 
Suntem chemaţi de urmaşii celor ucişi să le aducem morţii acasă. Am fost în ultimii 15 ani, cu sau fără sprijin de la Guvern, implicat într-un proiect moral şi creştin care m-a acaparat. Eu şi colegii mei arheologi nu cerem să cîştigăm bani şi glorie, de pe urma morţilor comunismului, dar credem că trebuie să îi aducem acasă. Mulţumirea noastră sufletească în faţa celor cărora le aducem osemintele părinţilor sau bunicilor, spre a fi aşezate cum se cuvine şi recunoştinţa lor ar fi putea fi astfel îndreptată nu doar spre cîteva persoane, ci faţă de voi, toţi cei ce veţi sprijini acest proiect. Mai avem, după o estimare aproximativă, să descoperim în jur de 10.000 de oameni ucişi sau morţi în închisori, care mai pot fi găsiţi, din cei aproape un sfert de million de morţi – cele mai multe oseminte ale victimelor fiind pe veci pierdute. Pînă acum abia de ne apropiem de trecut 200. Iar mulţi dintre cei vii, urmaşi ai victimelor comunismului, încă îşi aşteaptă morţii acasă. 
 
Şi morţii sînt, totuşi, ieftini. 
 
Gîndiţi-vă la recunoştinţa celor vii, dar mai ales a celor care îşi doresc, de acolo, din cer, împlinirea ultimei lor dorinţe: liniştea unei cruci şi a unei lumînări aprinse la căpătâi.

În 2006, am iniţiat un program de cercetare inedit în România, ca dealtfel, pe atunci, în majoritatea ţărilor foste comuniste – cu excepţia, din cîte ştiu, a fostei Iugoslavii, unde au fost investigate gropile comune rezulate de pe urma masacrelor din timpul războiului recent – l-am denumit atunci ”arheologie contemporană”. Acum, îl numesc mult mai aplicat, ”arheologia crimelor comunismului”.

Cum puteţi dona pentru Fundaţia ”Doina Cornea”, cu specificaţia ”pentru săpături”:   

  • BRD Cluj – Leontin H. Iuhas
  • LEI: RO78BRDE130SV17115061300
  • EURO: RO20BRDE130SV17128831300
  • PayPal: leontin.iuhas@yahoo.com
 

Începuturile

 
Am început aceste investigaţii arheologice stranii în vara tîrzie a anului 1992. Domnul ministru Babiuc anunţase că se va face ”procesul comunismului” cu ceva vreme înainte, aşa că prin februarie-martie începuse lumea să intre în fibrilaţie: autorităţile erau obişnuite să fie apostrofate la comemorarea Revoluţiei dar doreau să arate ceva: anume că ”autorităţile se implică”. Aşa că, după ce Asociaţia Deţinuţilor Politici din România a depus un denunţ la Procuratura Generală în septembrie 1991, s-a creat, fără îndoială, printr-o decizie politică similară cu aceea mai recentă a preşedintelui Băsescu de ”condamnare a comunismului”, un fel de comisie informală, din care au făcut parte foarte mulţi oameni, din tot felul de ONG-uri. Aceasta a funcţionat vreme de vreo două luni în cadrul Procuraturii Generale, din partea căreia era delegat domnul procuror Eugen Vasiliu, şeful Direcţiei Ia de cercetări penale, pînă cînd lumea s-a plictisit. 
 
Dezbaterile erau pe cît de furtunoase, pe atît de lipsite de finalitate. Dar nu mai puteam să stau deoparte: era şi epoca romantică a Pieţei Universităţii, a unei libertăţi abia cîştigate. Am  ajuns pe atunci foarte apropiat de Constantin Ticu Dumitrescu, printr-o stranie împletire a radicalismului cu gîndirea rece. Stilul acesta comun, în care ura nu exista aşa cum este îndeobşte înţeleasă, dar era folosită ca injecţie cu adrenalină pentru cei ce nu înţelegeau sau pur şi simplu doreau să uite noianul de umilinţe, abuzuri şi crime la care regimul supusese poporul, ne-a fost de folos.
 
Atunci, astfel vaccinat, am avut prima întîlnire cu moartea, sau mai degrabă cu durerea rezultată în urma ei. Eugen Vasiliu, şeful Direcţiei I din Procuratura Generală, m-a întrebat dacă pot să merg la Tîrgu Mureş să îi ajut într-o investigaţie cu un om ucis în august 1950, un anume Kacso Stefan din Miercurea Nirajului, pentru că autorităţile nu sunt bine primite. Era un caz din celebrul ”proces al comunismului”, despre care autortităţile tot vorbesc de la Babiuc încoace. Aşa am ajuns un fel de procuror criminalist sub acoperire. Nu mi s-a decontat nimic. De dormit, am dormit două nopţi la prozatorul şi criticul Alexandru Cistelecan, în biroul său, pe o saltea biecuvîntată, sub masa lui de scris, care se prelungea cu un picior aşezat curmeziş cînd era să scrie şi se aşeza cuminte la somn cînd Sandu avea, pe atunci, musafiri de cazat. Sper să i se fi schimbat, în aceşti ani, situaţia locativă; drept e că nu îmi fac prea mari speranţe şi îmi e frică să îl întreb.
 
Ei, dar să mă întorc la mort. Kacso Istvan (sau, mă rog, Stefan, cum cu osîrdie îl transcriau autorităţile, după alte acte ale sale) era la începutul anilor 50 în Miercurea Nirajului un om avut. Gospodarul de frunte al satului nu se putea împăca cu lumea nouă, aşa cum o construiau comuniştii. Mi-l închipui în ultima lui dimineaţă, privind pe deasupra lanurilor de in de acolo, un răsărit de soare care face din lumină un ulei curat. Şi atunci, în zori, s-a auzit GAZ-ul, maşina, singura care circula în vremurile acelea şi care nu aducea veşti bune: numai securiştii, miliţienii şi activiştii de partid aveau maşini. A fost urcat în ea, alături de cei doi fii ai săi. Ceea ce s-a petrecut trece de cuvinte. Kacso avea gospodărie bine închegată, băieţi harnici şi la propriile lor gospodării. Familia patriarhală ardelenească, unde sîngele apă nu se face, a fost adunaată laolaltă în celulele Securităţii din Tîrgu Mureş. 
 
Bătrînul, care se apropia de 70 de ani şi şchiopăta de un picior, a fost adus după două zile înapoi la Miercurea Nirajului şi împuşcat la marginea satului, la intrare, în marginea lanului său de in. Ai săi, soţia, băieţii şi fetele (dacă îmi aduc aminte, două fete), cu toţi ai lor, cu copiii lor mici, au fost ridicaţi şi deportaţi în Bărăgan, iar gospodăriile şi pămînturile le-au fost confiscate. În casa lui Kacso s-a înfiinţat sediul Gospodăriei Agricole Colective, la care, de frica morţii, s-au înscris majoritatea sătenilor. Ai săi nu au apucat să îl vadă nici mort pe Ştefan Kacso: de la Securitatea din Tîrgu Mureş au fost eliberaţi doar pentru a-şi face bagajul deportării. După două zile, la marginea lanului de in, au fost chemaţi şase oameni să îl îngroape în cîmp pe bătrîn: l-au ridicat, l-au spălat de viermii şi muştele din ochi, cu încuviinţarea milţienilor care s-au dat şi ei mai la o parte (era august, iar 1950 a fost un an cu arşiţă) şi l-au dus în cîmp, unde au săpat o groapă puţin adîncă.
 
Pe acest om îl căutam, iar povestea istorisită mai sus, a crimei, o ştiam din plîngerile depuse la Procuratură în ”procesul comunismului”. Şi iată, prima mea experienţă şi primul mort negăsit, care explică orbirea autorităţii în raport cu suferinţa reală a omului: am început să căutăm osemintele bătrînulului Kacso, la o jumătate de veac de la torturarea şi uciderea sa. Sătenii au fost de mare ajutor: tineri cu lopeţi şi tîrnăcoape, preotul reformat în fruntea unui convoi ad-hoc, plutind pe rămăşiţele aceluiaşi lan de in, de astă dată proaspăt semănat. Am săpat, cred, în acea vară tîrzie, cam zece gropi, fără a-l găsi pe bătrîn. Eram conduşi de domnul Buţi, un bătrîn învăţător de 90 de ani, unul dintre cei şase care, sub ameninţarea armelor securiştilor, îl îngropaseră pe Istvan Kacso. Dar bătrînul era orb.
 
Şi aşa, iată-mă, cum călătoresc pe cîmpuri în căutarea poporului pierdut. Ceea ce e minunat este că, de la bătrînul Kacso încoace, se întîmplă din ce în ce mai des să îi găsim – căci, de atunci încoace am ”insituţionalizat” căutările mele, prin crearea Institututului de Investigare a Crimelor Comunismului şi prin aceea că mi s-au alăturat în aceste căutări vechi prieteni din tinereţe, arheologi cu experienţă. 
 
 
Mentorul meu în deconspirarea crimelor Securităţii, de-a lungul anilor de început a fost, pînă la moartea sa, Constantin Ticu Dumitrescu. Cea mai dragă amintire a mea cu Ticu Dumitrescu este vizita noastră în 1997 la Zidul Berlinului şi apoi întîlnirea cu pastorul Gauck, la invitaţia sa, un om carismatic, de la care am primit atunci lecţii de neuitat. Între timp, prin ţară, cum ştim, lumea se schimbase. Peste răni se turnase nisipul nostalgiei. În acei ani am trăit din scris, ca ziarist la revista Cuvîntul şi apoi corespondent al Europei Libere la Bucureşti. Dar nu despre mine este vorba aici, ci despre resorturile care m-au adus într-o zonă a libertăţii interioare, acolo unde, sub cer, liberul arbitru nu este o întîmplare sau o neînţelegere, ci este pe deplin asumat, în prezenţa unei frumuseţi nepieritoare şi netrecătoare, dată de marea şansă de a deschide o cale nouă. Am plecat în căutarea poporului pierdut, a celor ucişi şi îngropaţi în locuri ascunse de criminalii lor din Securitate.
 
Saltul spre o sistematizare a acestor investigaţii, care multă vreme s-au mărginit la cercetarea documentelor şi adunarea mărturiilor orale s-a produs mai tîrziu. În noiembrie 2005, primul ministru Călin Popescu Tăriceanu a făcut o vizită la Braşov. Acesta, aşa cum aveam să-l cunosc mai tîrziu, neîncrezător în feudalismul partinic (adică trans-partinic) venise să ia legătura în teritoriu cu ”activul de partid”. Eu nu mă înţelegeam prea bine cu conducerea liberală locală, măcinată de certurile între fostul primar Ioan Ghişe şi preşedintele filialei judeţene, Aristotel Căncescu. Dar la şedinţă m-am dus, fusesem ales totuşi consilier local pe listele PNL. Fusesem şi consilier al preşedintelui Constantinescu, între 1988 şi 2000. Dar nu mai doream nimic. Sau, mai bine zis, nu credem că se mai poate face, cu adevărat, ceva. Într-o doară, pentru că ni se spusese, aveam şi un CV în buzunar. Nu am avut nevoie de el. Discuţia a fost simplă: ”vino marţi la mine la cabinet”, mi-a spus domnul Tăriceanu. Asta se întîmpla într-o joi. 
 
Marţi m-am dus şi am fost imediat numit consilier de stat şi, în prima mea zi de muncă, am şi prezentat primului ministru proiectul privind îînfiinţarea Institututlui de Investigare a Crimelor Comunismului în România. Numele nu mi-a fost greu de găsit. Era, de fapt, împlinirea visului meu. În aceeaşi zi, la şedinţa de guvern de după-amiază, proiectul a fost aprobat: era 21 decembrie 2005. De atunci încoace, nici măcar o sincopă care a durat vreme de trei ani, cînd am fost dat afară de către Vladimir Tismăneanu de la Institut, nimic nu m-a împiedicat să plec, vară de vară, în căutarea poporului pierdut, a victimelor Securităţii. Şi nici măcar aceasta de acum, de cînd din februarie 2020, activitatea noastră nu se mai desfăşoară, iarăşi, sub egida IICCMER, ci a Fundaţiei ”Doina Cornea”.  

 

 

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici