PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Planul de Redresare şi Rezilienţă morală a României

Fiecare ţară are propriile ei traume – o parte a ei dispărută, dar nu datorită cataclismelor sau a războaielor, ci din cauza unei incomensurabile sete de putere, care se numeşte dictatură. Fiecare ţară care trece prin setea de putere a unui om sau a unui grup de oameni are, la sfîrşitul unei asemenea epoci triste, chipul sfîşiat de o mare rană şi un popor pierdut. Lasă şi reflexe, urme adînci, în mintea oamenilor. Fie că este vorba de nazism sau comunism, sau diferitele dictaturi ale Asiei, Americii de Sud sau centrale, fie că este vorba de apartheid, de Ceauseşcu sau Pol Pot ori Pinochet, ca să nu mai coborîm în istorie pînă la Hitler sau Stalin, ori de cele mai noi creaţii, Kim Jong-un şi Vladimir Putin, regimurile politice pe care oamenii sau grupurile de oameni care le-au croit pe principiul excuderii celorlalţi, cei care nu gîndeau, nu vorbeau sau nu semănau cu ei, au creat popoare pierdute.

745 afișări
Imaginea articolului PREZENTUL FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / Planul de Redresare şi Rezilienţă morală a României

În căutarea poporului pierdut

Ceea ce noi ar trebui să facem este să plecăm în căutarea propriului nostru popor pierdut. Să construim cu un efort comun, un proiect naţional, parte din proiectul nostru inexistent (încă) de ţară, prin care să redăm demnitatea victimelor şi familiilor lor, măcar prin aceea că, fie le aducem morţii acasă, fie că ne vom strădui să aflăm adevărul despre cei dispăruţi. Despre cei ucişi, în numele cărora nu avem dreptul şi cuviinţa să iertăm noi. Ca oameni, trebuie să avem curajul să spunem adevărul, despre ce s-a întîmplat cu poporul nostru pierdut.

În România, un asemea proiect începuse, prin Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în 2006, dar a fost stopat de către guvern în ianuarie 2020 (după o altă ”întrerupere” anterioară, între 2010 şi 2012), ambele bariere fiind puse în urma deciziei a doi preşedinţi: Băsescu şi Iohannis. ”Uneltele” acestor sistări au fost Vladimir Tismăneanu şi Alexandra Toader. Dar proiectul a continuat şi continuă, prin eforturi personale, sub forma creării Centrului de Investigarii Crimelor Comunismului, pe care îl coordonez acum în cadrul Fundaţiei ”Doina Cornea”, condusă de fiul dizidentei, Leontin Iuhas. Toţi prietenii mei arheologi din 2006, Gheorghe Petrov, Paul Scrobotă, Horaţiu Groza şi Gabriel Rustoiu mi-au rămas alături. Încercăm în continuare să-i găsim pe cei morţi în lagăre şi închisori, ori ucişi ilegal de Securitate. Arătăm crimele comunismului ca atare şi nu numai în dezbateri ştiinţifice, sau declaraţii politice. Ele sînt necesare, dar nu suficiente : crimele şi victimele lor trebuie identificate, arătate lumii. Şi rămăşiţele lor pămînteşti, înmormîntate creştineşte.

Cred, fără falsă modestie, că acest exemplu al nostru, al celor care ne petrecem timpul prin padurile ”Katyn”-ului din România (pentru că fiecare ţară are ”Katyn”-ul ei), trebuie sprijinit. Asemenea centre de investigare a crimelor totalitare ar trebui înfiinţate în fiecare dintre ţările care au trecut prin dictatură, fără a-şi fi putut recupera pînă acum memoria poporului lor pierdut. Cel puţin, pentru ţările foste comuniste care au intrat în Uniunea Europeană aceasta este o datorie morală, ca şi pentru partenerii lor din vest. Trebuie să pornim ”în căutarea poporului pierdut”, aşa cum mi-am intitulat proiectul de cercetare. Dacă nu, Europa Unită are o grea povară – cea a oamenilor care au fost asasinaţi, arestaţi, răpiţi, torturaţi, deportaţi fără ca despre anii lor de suferinţă să vorbim, fără ca vinovaţii să fie aduşi în faţa judecăţii. E ca şi cum în prezent am da uitării, în fiecare zi, morţii războiului din Ucraina. În numele lor, al suferinţei şi morţii tuturor acestor victime ale ”luminii de la Răsărit”, trebuie să facem acest lucru, căci niciodată nu este prea tîrziu pentru adevăr.

Dacă nu vom porni din nou în căutarea poporului pierdut, riscăm sa ne pierdem ceea ce e de fapt coloana noastră vertebrală şi curajul de a ne înfrunta propriul destin. În fond, respectul pentru viaţă si puterea de a face dreptate victimei sînt valori fundamentale, care trebuie respectate şi de la care porneşte ideea acestui proiect, pe care fiecare îl poate susţine, prin donaţii către Fundaţia ”Doina Cornea”, cu meţiunea ”pentru săpături”. E ceea ce a făcut, de pildă, un ţăran de pe Valea Mureşului, care ne-a trimis în cont, din puţinul său, 50 de lei – cu menţiunea ”pentru adevăr”. Pentru noi, o încurajare mai mare decît o avere.

 

Pulberea reactivă a comunismului

La piciorul podului de peste Dunăre, aproape de vărsarea ei în Marea Neagră, se înfiinţase în primăvara anului 1952 un lagăr de muncă, în care au fost aduşi în special ţărani care refuzaseră să intre în ”colectiv”. Unul dintre ei, un tînăr din Moldova, de 23 de ani, care lăsase acasă, în ograda jefuită de miliţieni, doi copii mici, l-a sfidat pe comandantul lagărului, care îl pălmuise fără motiv. A primit 21 de zile de carceră, dar după două săptămîni a fost dus la infirmerie, cu ambele picioare cangrenate, pentru că fusese legat cu cătuşe peste cizmele de cauciuc, pe care le avea în picioare. „Cînd a fost adus la infirmerie şi i s-au tras cizmele, i s-a dezlipit şi talpa picioarelor, care putrezise“, consemnează medicul coloniei penitenciare, care a încercat să îl salveze, cerînd trimiterea sa la spitalul din Constanţa. Comandantul lagărului, Cormoş, a refuzat. Tînărul a murit de septicemie în chinuri cumplite după 11 zile, lipsit de vreun tratament şi putrezind cu încetul, de viu, în infirmeria lagărului. În tot atîtea nopţi de suferinţă de neînchipuit, strigătele sale de ajutor şi vaietele au ţinut trează toată suflarea lagărului. Colonelul pensionar Florian Cormoş îi declara unui ziarist în 2014 : ”nu am niciun regret ; ce să regret ?!”

Un document consemnează depoziţia unui deţinut din acelaşi lagăr: „În luna decembrie 1952, fiind grav bolnav, am primit de la infirmerie un bilet de scutire şi am fost întors la dormitor. Caporalul care făcea de serviciu m-a scos însă afară în pumni şi picioare, umplîndu-mă de sînge, şi m-a dus la comandant. Acesta m-a bătut pînă am leşinat. După ce m-am trezit din leşin, mi-a luat mantaua şi m-a pedepsit să muncesc fără mîncare şi odihnă 36 de ore. Am fost trimis la muncă, dar eu i-am spus caporalului că nu pot lucra. El a pus trei deţinuţi să mă arunce în Dunăre, apoi m-a bătut cu o lopată, m-a legat cu lanţuri şi m-a dus din nou la comandant. Acesta m-a pedepsit cu trei luni de carceră. După 42 de zile, am fost scos şi dus la infirmerie. Comandantul m-a văzut acolo şi mi-a spus: ai să te întorci în carceră şi ai să stai acolo pînă mori. Atunci am încercat să mă sinucid, tăindu-mi venele cu o lamă. Pentru asta, comandantul l-a pus pe un deţinut să mă bată cu picioarele în testicule şi în gură, nenorocindu-mă pe viaţă şi desfigurîndu-mă“. Deţinutul a fost băgat din nou la carceră, dar a fost salvat de un ofiţer superior venit în inspecţie la colonia penitenciară, care a mai găsit pe la Cernavodă alţi şase deţinuţi morţi. Aceştia continuau să fie ţinuţi în carcerele lagărului, pentru că, după cum declara comandantul, nu îşi încheiaseră pedeapsa. Inspecţia s-a terminat cu măsuri administrative. Cîţiva gardieni au fost sancţionaţi. Nu li s-au mai acordat prime pe 30 decembrie 1952 şi au fost amînaţi la avansare.

În ochii acestor oameni, cei vii şi cei morţi erau, în egală măsură, subiect de batjocură. În colonia penitenciară, într-o zi din iarna anului 1952, „au fost mai mulţi morţi. Pentru a-i putea identifica, le-a pus cartoane în gură, pe care le scria numele“. Un deţinut a fost adus de pe şantier mort, cu un astfel de carton în gură, „iar gura încleştată i-a fost deschisă cu un topor. Morţii se înhumau după 7-8 zile, din lipsă de scîndură“, se consemna în acelaşi raport. Pe o altă pagină au fost consemnate următoarele: „după ce un brigadier l-a bătut pînă la moarte pe un deţinut, acesta a fost pus pe o targă în care brigadierul bătuse piroane de fier. Cînd l-a adus la infirmerie, mort, corpul lui era în întregime perforat“.

Nu, nu este literatură – crimele, torturile au existat întocmai. La fel şi dosarele care le consemnează şi care există, din care răzbat parcă vaietele şi rugăminţile celor chinuiţi şi ucişi, ridicîndu-se deopotrivă către Dumnezeu şi călăii lor. Dacă pe vinovaţi nu i-am putut pedepsi, cu excepţia a doi dintre ei, în păienjenişul unei justiţii care a deschis încă din 1991 un ”proces al comunismului” niciodată adus în faţa judecăţii, măcar să ne îngrijim de victime. E ceea ce facem la Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului, din cadrul Fundaţiei ”Doina Cornea”. Cu ajutorul fiecăruia dintre cei care împărtăşesc ceea ce scriu în aceste rînduri. 

 

Aşa arată lumea în care trăim. Renaşterea ţării, reconcilierea naţională, restituirea adevăratei imagini a României, lucruri despre care atît de frumos vorbesc politicienii, nu s-au petrecut în toţi aceşti ani, îndeajuns de mulţi pentru ca nou-născuţii din 1989 să fi căpătat de cel puţin 4 runde de alegeri drept de vot. Refuzul distanţării de trecut aruncă România în braţele nostalgiei după comunism. Este cu siguranţă mult mai mult decît ar fi putut spera foştii activişti ai partidului şi securiştii în zilele din decembrie 1989. Acum, cînd România a trecut pragul Alianţei nord-atlantice cu ei la cîrmă, tranziţia comuniştilor de la Ceauşescu la NATO poate fi socotită drept cea mai de succes telenovelă românească. În regia Partidului, după scenariul Securităţii. Singurele reforme reale sînt libertatea cuvîntului şi a presei şi pluralismul politic, dar şi acestea sînt adesea subminate de omniprezenţa unei mafii postcomuniste bine organizate, care controlează mare parte din media şi din politicieni, indiferent de culoarea lor politică. În România, comunismul nu a dispărut, ci s-a privatizat. Deşi părea că ar fi murit, că s-a sinucis în decembrie 1989, el se află, de fapt, în moarte aparentă. A murit creierul său, dictatorul, ideologia; dar celulele sînt încă vii.

În România comunistă, de la început şi pînă la căderea regimului, omul de rînd a fost supus unei agresiuni continue, unui control excesiv, inclusiv al vieţii private. Omul de rînd îşi ducea existenţa între locul de muncă şi pereţii casei, iar fericirea însemna o bucată de carne cumpărată după ore întregi de stat la coadă. În condiţii de continuă lipsă a celor necesare unui trai decent, stabilitatea regimului a fost în permanenţă apărată de un adevărat triunghi represiv, care avea la baza sa deciziile partidului, susţinute, pe de o parte, de acţiunile Miliţiei şi ale Securităţii şi, pe de altă parte, de către justiţia comunistă. În acest triunghi al morţii au fost distruse destinele a peste 2 milioane de oameni, a căror vină era doar aceea că renunţau cu greu la libertate şi îndurau la fel de greu sărăcia şi lipsurile. Represiunea a fost îndreptată în special împotriva celor ce au ales să lupte deschis, cu arma în mînă, împotriva comunismului, dar şi a ţăranilor care s-au răsculat împotriva colectivizării. Supunerea a fost obţinută prin violenţă, iar materia primă utilizată a fost frica, prin care regimul şi-a impus controlul asupra majorităţii populaţiei. A fost însă de ajuns o scînteie pentru ca întregul edificiu să se prăbuşească. 

Regimul comunist a căzut de pe soclu, statuia s-a sfărâmat, dar rămăşiţele sale, ca nişte seminţe otrăvite, s-au împrăştiat deasupra naţiunii, au pătruns în ea. Au dat roade în copii, nepoţi, sub forma unui ”neomarxism” elevat şi insensibil faţă de trecut. Semnul cel mai evident al acestui fapt e că despre victimele comunismului se tace ”asurzitor”, cu excepţia proclamării unei ”Zile naţionale” a lor, de fapt una ca oricare alta şi a unui ”muzeu al ororilor”, regimului, prevăzut doar pe hîrtie, într-o lege. Din nou, de trei ani încoace, statul nu face nimic, nu dă de fapt niciun leu, pentru recuperarea victimelor comunimului. Planul pentru Redresare şi Rezilienţă morală a României nu există, în  fapt, decît în puterea celor fără de putere. A românilor. A mea, a voastră.

 

 

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici