[ANALIZĂ] Nu e suficient să economisești. Cum poți susține 25 de ani de cheltuieli după ce te pensionezi

Creșterea speranței de viață (81 de ani pentru bărbați și 86 pentru femei) face ca perioada petrecută la pensie să depășească două decenii. Întrebarea devine inevitabilă: cum vom susține 20–25 de ani de cheltuieli fără să ne pierdem puterea de cumpărare?

Această schimbare de perspectivă obligă la mutarea atenției către investiții, în cadrul planurilor de pensii ocupaționale. Schimbarea legislativă recentă din Spania – Legea 12/2022 – stimulează al doilea pilon ca supliment la pensia publică. Pe hârtie, propunerea este greu de îmbunătățit: comisioane de administrare printre cele mai reduse din Europa, contribuții suplimentare din partea angajatorului și amânarea impozitării salariului până la pensionare. arată o analiză El Economista.

Cu toate acestea, există încă două provocări majore pentru ca sistemul să inspire încredere deplină. Pe de o parte, este nevoie ca firmele să generalizeze acest model de compensare pentru a extinde acoperirea (în prezent, doar aproximativ 15% dintre angajații din Spania beneficiază de astfel de planuri). Pe de altă parte, aceste planuri trebuie să genereze valoare reală pe termen lung.

Prima problemă

Să le analizăm pe rând. În ceea ce privește prima problemă, există exemple internaționale clare de succes. Cazul Regatului Unit este deosebit de relevant. Reforma din 2012 a abordat problema masei critice prin introducerea sistemului de auto-enrolment: înscriere automată cu posibilitatea de retragere (opt-out).

Cheia nu a fost doar mecanismul, ci și implementarea lui: a fost aplicat progresiv, începând cu marile companii și extinzându-se treptat către firmele medii, mici și microîntreprinderi. Astfel, sistemul s-a adaptat realității mediului de afaceri fără a genera tensiuni majore.

În paralel, contribuțiile minime au fost introduse etapizat, crescând treptat până la nivelurile actuale. Această abordare – combinația dintre inerția pozitivă și implementarea graduală – a permis consolidarea sistemului într-un timp relativ scurt. Ca rezultat, rata de participare la planurile de pensii ocupaționale a crescut de la 47% în 2012 la 82% în 2024.

Este o dovadă clară că, atunci când designul și execuția sunt aliniate, dezvoltarea celui de-al doilea pilon poate accelera semnificativ. Experiența sugerează că, și în cazul Spaniei, cheia nu este doar instrumentul în sine, ci modul în care este facilitată adoptarea lui de către companii și angajați.

A doua provocare

În ceea ce privește a doua provocare, obținerea unor randamente reale pozitive rămâne esențială. Dacă analizăm perioade lungi – cinci, zece, cincisprezece sau douăzeci de ani – randamentele medii anuale ale planurilor ocupaționale se situează în jurul valorii de 2,5% – 3%, în funcție de interval. După ajustarea cu inflația, marja rămasă este redusă.

Mai recent, însă, performanțele din ultimii trei ani indică randamente de aproximativ 5%–6%, reflectând evoluția favorabilă a piețelor și contribuind la o percepție mai bună a acestor instrumente în rândul participanților.

În orice caz, având în vedere rolul important pe care aceste planuri trebuie să îl joace în completarea pensiei pe parcursul celor 20–25 de ani de cheltuieli – mai ales într-un context în care inflația continuă să erodeze puterea de cumpărare – este esențială o reflecție asupra orientării strategiilor de investiții către active de creștere și modele de tip „ciclu de viață”. Dacă acest lucru se va implementa sau nu rămâne de văzut, dar dezbaterea este deja inevitabilă.

Un exemplu concret ilustrează impactul real. Dacă angajatorul și participantul contribuie împreună cu aproximativ 300 de euro pe lună (între 45 și 65 de ani), diferența dintre un randament anual de 3% și unul de 4% poate părea mică în faza de acumulare. Însă, în faza de pensionare, efectul este mult mai semnificativ.

Presupunând că beneficiul este încasat sub formă de rentă – opțiunea cea mai eficientă din punct de vedere fiscal și financiar – acel 1% suplimentar poate însemna până la cinci ani în plus de cheltuieli acoperite. Astfel, investiția nu mai este o noțiune abstractă, ci un factor direct legat de nivelul de trai la pensie.

Dificultatea este că mediul de piață este astăzi mai complex decât în trecut. Inflația a redevenit o variabilă esențială, băncile centrale au schimbat regimul dobânzilor, iar activele tradițional defensive, precum obligațiunile, nu mai oferă aceeași protecție în toate fazele pieței.

În același timp, organismele de supraveghere au preluat o responsabilitate mai mare. Acest lucru impune mai multă rigoare, o viziune pe termen lung și un suport analitic mai solid pentru definirea strategiilor de investiții.

Trecerea de la un randament de 3% la unul de 4%, fără creșterea riscului, necesită exact acest tip de evoluție: un model decizional mai structurat. Studiile academice susțin această idee: o guvernanță mai bună și un proces decizional solid pot aduce aproximativ 1% randament suplimentar. Cu alte cuvinte, rezultatele nu depind doar de piață, ci și de calitatea deciziilor.

Investițiile pe termen lung: focalizare și construcția portofoliilor

Această discuție conduce către o întrebare esențială: este valorificat cu adevărat orizontul temporal al acestor planuri? De multe ori, strategiile sunt concepute având ca punct final momentul pensionării, ca și cum acesta ar marca sfârșitul procesului investițional. În realitate, dacă scopul este finanțarea cheltuielilor pe termen lung, orizontul nu se oprește la 65 de ani, ci continuă pe tot parcursul vieții.

Experiența internațională aduce din nou claritate. Revenind la exemplul britanic, o analiză realizată de EY asupra principalelor fonduri de tip master trust (accesibile mai multor angajatori) arată o abordare coerentă cu acest orizont extins. Strategiile de tip „ciclu de viață” mențin o expunere ridicată pe active de creștere în fazele inițiale – în medie 75%, ajungând până la 95%.

Important este că această expunere nu dispare la pensionare, ci rămâne la niveluri de aproximativ 40%–60% în active de creștere.

Această abordare nu reflectă o asumare mai mare a riscului, ci o interpretare diferită a orizontului investițional. Dacă pensionarea înseamnă administrarea capitalului încă două sau trei decenii, portofoliul trebuie să continue să crească pentru a susține puterea de cumpărare.

Din această perspectivă, riscul nu este doar volatilitatea pe termen scurt, ci și posibilitatea de a nu genera randamente suficiente pentru a acoperi cheltuielile viitoare.

Așadar, dezbaterea despre planurile de pensii ocupaționale nu mai poate fi limitată la contribuții sau facilități fiscale. Întrebarea esențială este cum poate fi transformată economisirea colectivă într-un flux sustenabil de venituri pe parcursul unei pensionări îndelungate.

Pentru aceasta, strategia de investiții, calitatea procesului decizional și un cadru de sprijin mai solid sunt elemente decisive.

În domeniul pensiilor, a lua decizii corecte nu este un lux tehnic, ci o condiție necesară pentru a genera valoare reală pentru participanți. În cele din urmă, nu este vorba doar despre acumularea de economii, ci despre transformarea lor în bunăstare atunci când devenim mai vulnerabili.