Cum a ajuns limba română să semene atât de mult cu italiana. Povestea celor două „surori” despărțite de istorie

Un român ajuns în Italia descoperă repede cuvinte care nu au nevoie de traducere sau care pot fi înțelese intuitiv: casa, mare, luna, vino, famiglia, porta sau buono. Uneori, asemănarea este evidentă. Alteori, legătura devine vizibilă numai după ce sunt explicate schimbările de pronunție produse de-a lungul secolelor.

Româna și italiana sunt limbi-surori

Româna, italiana, franceza, spaniola, portugheza, catalana și alte limbi romanice descind din latina populară, adică din varietățile de latină vorbite în viața de zi cu zi în diferitele regiuni ale Imperiului Roman.

Leguma ieftină din piață pe care italienii o transformă în paste, clătite și prăjeli. Ce spun nutriționiștii

Sărbătorile toamnei din Italia se trăiesc la ritm lent: Experiența unică a trenurilor istorice din Friuli

Nu latina literară a lui Cicero s-a transformat direct în limbile moderne. Militarii, coloniștii, comercianții, funcționarii și populațiile romanizate foloseau forme vorbite ale limbii, care prezentau diferențe regionale și continuau să se schimbe.

După slăbirea și dispariția administrației romane în diferite teritorii, comunitățile de vorbitori au rămas tot mai izolate unele de altele. În timp, latina vorbită în Peninsula Italică, Peninsula Iberică, Galia și zona dunăreano-balcanică a evoluat în limbi distincte.

Prin urmare, italiana nu este „mama” limbii române. Ambele sunt descendente ale latinei și pot fi considerate limbi-surori.

Româna continuă latina dunăreană sau balcanică

Lingvistul Marius Sala, membru al Academiei Române și specialist în limbile romanice, descria româna drept continuatoarea latinei dunărene sau balcanice. Formarea ei trebuie înțeleasă într-un spațiu mai larg decât granițele României de astăzi, în legătură cu romanizarea provinciilor dunărene și balcanice.

Dacia a devenit provincie romană în anul 106, în urma războaielor purtate de împăratul Traian. Administrația romană s-a retras din nordul Dunării în secolul al III-lea, dar latina a continuat să fie folosită în regiunea dunăreană și în provinciile romane situate la sud de fluviu.

Teritoriul exact și etapele formării limbii române au provocat numeroase dezbateri istorice. Din punct de vedere lingvistic, apartenența românei la familia limbilor romanice nu este însă contestată de cercetarea de specialitate.

Italiana s-a format tot din latina vorbită

Nici italiana modernă nu este identică cu latina și nici nu reprezintă singura continuare directă a acesteia. După prăbușirea Imperiului Roman de Apus, în Peninsula Italică s-au dezvoltat numeroase varietăți romanice locale.

Limba italiană standard are la bază în principal florentina literară din secolul al XIV-lea. Prestigiul operelor lui Dante Alighieri, Francesco Petrarca și Giovanni Boccaccio a transformat această varietate într-un model cultural pentru întreaga peninsulă.

Italiana standard s-a răspândit treptat, în timp ce numeroase limbi și dialecte regionale au continuat să fie vorbite. Așadar, nici expresia „italienii au păstrat pur și simplu latina” nu descrie corect realitatea istorică.

Cuvintele comune dezvăluie originea latină

O parte importantă a vocabularului de bază din română și italiană provine din latină. Unele cuvinte au rămas foarte apropiate:

Asemănările nu apar doar în substantive. Verbe precum cantare și „a cânta”, dormire și „a dormi” sau venire și „a veni” păstrează aceeași origine latină.

Aceste cuvinte nu au fost, în cele mai multe cazuri, împrumutate recent de română din italiană. Ele au fost moștenite separat de ambele limbi din latină.

„Noapte”, „lapte” și „opt” au legătură cu italiana

Unele cuvinte par diferite la prima vedere, dar urmează schimbări fonetice regulate. Grupul latin de consoane ct a avut evoluții diferite în cele două limbi.

În italiană, grupul latin ct s-a transformat în consoana dublă tt. În română, același grup a evoluat spre pt. Formele actuale sună diferit, dar provin din aceleași cuvinte latine.

Un alt exemplu este latinescul aqua, devenit acqua în italiană și „apă” în română. Evoluția fonetică a ascuns asemănarea, fără să schimbe originea comună.

Și gramatica păstrează aceeași moștenire

Româna și italiana împart mai multe caracteristici gramaticale provenite din latină. Substantivele au gen, adjectivele se acordă cu acestea, iar verbele au sisteme bogate de conjugare.

În ambele limbi, pronumele personal poate fi omis atunci când forma verbului arată clar cine realizează acțiunea. Italianul poate spune parlo, fără io, iar românul spune „vorbesc”, fără „eu”.

Numeroase forme verbale prezintă asemănări ușor de recunoscut:

• io canto – eu cânt;
• tu dormi – tu dormi;
• noi veniamo – noi venim;
• voi cantate – voi cântați.

Formele nu sunt identice, dar structura generală și o parte din terminații trădează originea comună.

De ce româna pare uneori foarte diferită

După separarea de restul lumii romanice, româna a evoluat timp de secole în contact cu limbile slave, greaca, maghiara, turca, albaneza și alte limbi din Europa de Sud-Est.

Influența slavă a fost deosebit de importantă pentru vocabular. Cuvinte precum „drag”, „prieten”, „iubire”, „muncă” sau „slavă” au origine slavă, deși structura fundamentală a limbii a rămas romanică.

Româna face parte și din așa-numita uniune lingvistică balcanică. Limbile din Balcani, chiar dacă aparțin unor familii diferite, au ajuns să împartă anumite structuri în urma contactului îndelungat.

Un exemplu vizibil este articolul hotărât. În italiană, acesta este așezat înaintea substantivului: l’uomo. În română, articolul este atașat la sfârșit: „omul”. Articolul românesc are tot origine latină, dar poziția sa este caracteristică limbilor romanice balcanice și altor limbi din regiune.

Româna a păstrat, de asemenea, mai multe forme de caz decât italiana și are un gen numit tradițional neutru, manifestat prin substantive care se comportă ca masculine la singular și feminine la plural.

Româna s-a apropiat din nou de limbile romanice în epoca modernă

În Evul Mediu, româna a fost scrisă mult timp cu alfabet chirilic, iar slavona a avut un rol important în administrație și în viața religioasă. Originea latină a limbii nu dispăruse, dar legăturile culturale cu Occidentul romanic erau mai slabe.

De la sfârșitul secolului al XVIII-lea și mai ales în secolul al XIX-lea, cărturarii Școlii Ardelene au susținut originea latină a limbii și introducerea alfabetului latin. În Principatele Române, trecerea oficială la alfabetul latin s-a încheiat în jurul mijlocului secolului al XIX-lea.

Modernizarea societății a creat nevoia unui vocabular administrativ, științific, politic și cultural nou. Româna a împrumutat numeroși termeni din franceză, italiană și latina cultă.

Cuvinte precum „națiune”, „societate”, „literatură”, „educație”, „industrie” sau „administrație” au corespondente apropiate în italiană și în alte limbi romanice. Acest proces a făcut vocabularul românesc modern să pară și mai apropiat de italiană.

Lingviștii folosesc termeni precum „relatinizare”, „reromanizare” sau „occidentalizare romanică”, însă procesul nu înseamnă că româna își pierduse caracterul latin. Structura sa romanică exista deja; vocabularul modern a consolidat și a făcut mai vizibilă această moștenire.

Se pot înțelege automat românii și italienii?

Asemănarea lexicală nu este același lucru cu înțelegerea reciprocă. Românii pot recunoaște numeroase cuvinte italiene, mai ales în scris, însă conversația rapidă, pronunția, expresiile regionale și cuvintele cu sensuri diferite pot crea dificultăți.

Procentul de aproximativ 77% asemănare lexicală dintre română și italiană este citat frecvent în materiale populare. El nu trebuie interpretat ca dovadă că un vorbitor înțelege 77% dintr-o conversație. Rezultatul depinde de lista de cuvinte și de metoda de comparație, iar înțelegerea reală este influențată de pronunție, gramatică, context și experiența fiecărei persoane.

Există și cuvinte înrudite care și-au schimbat sensul. Italianul salire înseamnă „a urca”, în timp ce verbul românesc „a sări”, provenit din aceeași familie latină, are alt înțeles principal. Asemănarea poate ajuta, dar poate și induce în eroare.

Două limbi apropiate, dar cu istorii diferite

Româna seamănă cu italiana deoarece ambele păstrează o moștenire latină profundă. Cuvintele cotidiene, conjugările, acordul și numeroase structuri gramaticale provin din aceeași sursă.

Italia și România au fost însă separate de geografie și de istorie. Italiana standard s-a construit în jurul prestigiului florentinei literare, în timp ce româna s-a dezvoltat în spațiul dunăreano-balcanic, în contact intens cu lumea slavă și balcanică. În epoca modernă, cultura occidentală și împrumuturile romanice le-au apropiat din nou vocabularul.

Știați că? Denumirea „român” este legată de latinescul Romanus. Numele prin care vorbitorii limbii române s-au desemnat pe ei înșiși păstrează astfel, asemenea numelui limbii, memoria apartenenței la lumea romană.

Poate te interesează și: Decretul Meloni schimbă regulile în învățământ. Cursuri intensive de italiană pentru copiii românilor