ISTORIA FĂRĂ PERDEA / Evreii, comunismul şi Securitatea

Imaginea articolului ISTORIA FĂRĂ PERDEA / Evreii, comunismul şi Securitatea
”Comunismul a fost adus în România de evrei”, se aude de multă vreme încoace. Şi, completînd axioma de mai sus, se mai spune, bineînţeles, că pentru valurile de crime ale comunismului sînt vinovaţi tot evreii, dar şi ungurii din Securitate. Care este adevărul şi unde începe dezinformarea, cît este istorie şi cînd intră în ”mitologia bestiariului” rolul evreilor în cadrul sistemului comunist? 

83% din securişti erau români, dar la comandă erau preponderent evrei şi maghiari

La crearea ei în 30 august 1948, prin Decretul 221, raportul români/neromâni cu putere de decizie la nivelul conducerii Securităţii reflecta componenţa etnică a partidului comunist din anii ilegalităţii. În fond, “munca de mare răspundere”, cea a represiunii operată de Securitate, trebuia dată în sarcina unor veterani ai mişcării comuniste şi a unor foşti agenţi acoperiţi ai NKVD, dintre care cei mai mulţi nu erau români. Aşa că, dacă este greu de dovedit caracterul “ne-românesc” al Securităţii ca instituţie în primii ei ani de activitate (excepţie făcînd “importul” modelului din URSS), caracterul ei antiromânesc este certificat de crimele şi abuzurile care au însîngerat din 1948  şi pînă în 1989 ţara. După decembrie 1989, cadre ale Securităţii, formate în anii naţional-comunismului, ofiţeri care caută să-şi justifice şi să îşi apere trecutul, foşti activişti de partid insistă asupra identităţii ne-româneşti a celor care au săvîrşit atrocităţi în numele comunismului. 
 
Adevărul este însă altul şi arată preponderenţa etnică a românilor în aparatul Securităţii. În ceea ce priveşte poziţia evreilor în aparatul represiv, o serie de documente sînt lămuritoare. Primele statistici din punct de vedere etnic făcute la Direcţia Generală a Securităţii la finele anului 1948, puţin după înfiinţarea aparatului poliţiei politice comuniste, arată că în Direcţia Generală a Securităţii Poporului lucrau 890 români, 127 evrei şi 7 maghiari, iar în serviciile teritoriale 1781 români, 192 evrei şi 205 maghiari, cei din urmă avînd o pondere mai mare în Cluj, Oradea, Mureş şi ţinuturile secuieşti. Oricum, una peste alta, totalul în procente la nivelul întregii Securităţi arată că 83% din personalul acesteia, în chiar anii de teroare stalinistă erau români, 10% evrei, 6% maghiari şi 1% alte naţionalităţi.   
 
Nu se poate pune problema falsificării datelor statistice prezentate mai sus. Dosarele de la cadre cuprind (între alte documente) chestionare unde au fost trecute numele reale ale ofiţerilor, care între timp, întrucît ocupau cele mai înalte funcţii din ierarhia Securităţii, şi-au “românizat” identitatea; în aceleaşi chestionare, la rubrica naţionalitate a fost înregistrată întodeauna naţionalitatea reală şi nu cea sugerată de numele de împrumut. Deşi comanda Securităţii era în aparenţă românească (director general Pintilie Gheorghe, director adjunct Vladimir Mazuru - doar Boris Grunberg devenind Alexandru Nicolschi), în dosarele de cadre figurează naţionalitatea reală: Nicolschi este trecut în scripte, de pildă, drept evreu. Nu se poate nega nici faptul că în funcţiile de comandă la Direcţii şi la serviciile  teritoriale ale Securităţii au fost în acei ani persoane de origine evreiască, maghiară sau de alte naţionalităţi, care nu reflectau componenţa etnică a instituţiei în întregul ei (dominată de români). Cu alte cuvinte, adevărul e că, cel puţin în primii  ani ai Securităţii (pînă în 1952), minoritarii evrei şi maghiari au condus cele mai multe din structurile de comandă ale Securităţii Poporului, care era formată în majoritate din români. Dar cei mai mulţi dintre comandanţii evrei şi maghiari din Securitate au fost înlăturaţi de Alexandru Drăghici de la comandă, odată cu numirea acestuia în fruntea Ministerului Afacerilor Interne (27 mai 1952), cînd a început o amplă acţiune de “românizare” a Securităţii. 

Evreii – victime ale unui comerţ cu carne vie

Marea majoritate a populaţiei evreieşti din România nu a simpatizat cu comunismul, ci a fost, ca şi românul de rînd, o victimă a acestuia. Acest fapt istoric este subliniat de emigrarea masivă a evreilor către Palestina, chiar în anii în care propaganda naţional-comunistă le atribuie puterea discreţionară (pînă în pragul morţii lui Stalin, cînd au şi început persecuţii antisemite în ţările comuniste) şi îi face vinovaţi de crimele comunismului. Evreii au fost, de fapt, victime ale unui adevărat comerţ cu carne vie. Practica consacrată de regimul comunist în ultimele sale decenii, a fost traficul de carne vie către Israel sau Germania (”vînzarea” de evrei şi saşi), care devenise o politică de stat. Aceasta fusese inaugurată, de fapt, încă de la instalarea regimului. 
 
Un raport de anchetă al Securităţii din 1953 arăta că “Luca, Teohari Georgescu şi Ana Pauker au discutat şi au stabilit – la cererea ambasadorului statului Israel, adresată lui Luca în 1949, eliberarea a 5 elemente capitaliste, arestate pentru transferuri ilegale de valută, în schimbul unei sume de 500.000 dolari, lucru ce s-a făcut”. Practica mituirii celor ce puteau dispune eliberarea de paşapoarte pentru Israel a cunoscut o largă răspîndire atunci, ca şi mai tîrziu. Acceptau mita micii funcţionari, ca şi marii demnitari ai regimului, iar în cele din urmă vînzarea a ajuns o politică de stat. În documentele vremii se specifica în mod clar: “emigranţii evrei, odată plecaţi din Bucureşti, nu vor avea dreptul să aibă asupra lor nici un fel de bani”. De asemenea, statul Israel era nevoit să achite o subvenţie de 90 de dolari pentru fiecare emigrant. Acţiunea de emigrare era dublată de cea de spoliere a populaţiei evreieşti, nevoită să-şi lase în România majoritatea bunurilor. Cu toate acestea, pînă la începutul anului 1951, aproximativ 110.000 evrei au emigrat în Israel, proces desfăşurat sub rigurosul control al autorităţilor, prin intermediul Miliţiei şi mai ales al Securităţii, fără al cărei aviz nimeni nu putea părăsi ţara. Iar avizul de cele mai multe ori se obţinea prin tradiţionalul obicei al şpăgii. 
 
Opraţiunile au continuat, chiar dacă nu cu aceeaşi amploare, pe toată durata regimului comunist. Cînd în 1968 Alexandru Drăghici a fost chemat să dea socoteală pentru felul în care acţionase ca ministru de interne, el a făcut cîteva precizări incomode şi în legătură cu emigrarea evreilor, devenit de astă dată subiect sensibil: “La Prezidiul Permanent am arătat motivul, dar în plenară nu am vrut să spun că am umblat cu bani în chestiunea aceasta. În momentul cînd am plecat de la Ministerul de Interne (la 24 iulie 1965 – n.n.), am predat în cont la Banca de Stat 6.250.000 dolari de la aceştia care plecau afară şi plăteau în valută. Eu am raportat conducerii această problemă; am avut aprobare în această privinţă”. Departe de a profita de pe urma regimului comunist, marea masă a populaţiei evreieşti a fost tratată de acest regim ca o marfă. Pe un evreu se încasa între 3.000 şi 9.000 de dolari, în funcţie de pregătire, statut social, vîrstă, stare de sănătate. Am văzut ”formulare” de evaluare întocmite de Securitate, care arată cinismul cu care regimul trata acest subiect, conştient că face un comerţ cu oameni. Cei ce s-au făcut că uită acest lucru după 1989, au fost tocmai cei care au cîştigat de pe urma vînzării lor: foştii securişti, deveniţi ”patrioţi” ai ”Vetrei Româneşti”.

”Pogromul tăcut” – evreii în atenţia Securităţii

Un ”pogrom tăcut”, aşa definea la începutul anilor ‘60 un raport secret al Ambasadei Americane la Bucureşti tratamentul aplicat atît evreilor care alegeau să plece din România, cît şi celor care rămîneau în ţară şi care, treptat, au fost îndepărtaţi din orice fel de funcţii de decizie în cadrul aparatului de partid şi de stat. Evreii (puţini) cîţi au rămas în ţară s-au aflat în permanenţă în atenţia Securităţii. De populaţia evreiască se ocupa un biroul în cadrul Serviciului Naţionalităţi conlocuitoare din Direcţia I-a, iar cultul mozaic intra în atribuţiile Biroului 3 din cadrul Serviciului III Culte din aceiaşi Direcţie a I-a de informaţii interne. În 1949, la înfiinţare, acest birou avea un număr de 61 informatori recrutaţi. În acelaşi an “s-au repartizat acestui Serviciu 12.920 lucrări înregistrate, s-au creat 6.800 evidenţe personale complete ale activiştilor fruntaşi antidemocraţi ai cultelor din ţară. S-au redactat în total 3.485 note informative, dintre care 2.325 ca prezentînd importanţă, au fost îndrumate la Cabinet” – ceea ce arată că populaţia evreiască era tratată cu aceeaşi măsură de către aparatul represiunii comuniste – şi aşa au stat lucrurile pînă la sfîrşit. Principalul subiect urmărit era manifestarea dorinţei de emigrare, care era ”exploatată” de Securitate.
 
Poate că cel mai sugestiv este reflectată situaţia evreilor din România în anii comunismului într-un manifest din 1951, redactat în numele unui ”Front al Independenţei Naţionale”, de fapt o ”scrisoare deschisă” adresată lui Gheorghiu-Dej în 1951. Între altele, în acest manifest i se reamintea lui Dej că ”aţi luptat în ilegalitate pentru a pune capăt şovinismului şi a urei faţă de naţionalităţile conlocuitoare. Într-adevăr, aţi realizat această egalitate atît pentru marea masă a poporului român, cît şi pentru celelalte naţionalităţi conlocuitoare. Român sau ungur, evreu sau neamţ, la fel simte nedreptatea, mizeria şi teroarea. Prin practicile regimului vostru, aţi reuşit să realizaţi acest mare deziderat – unirea poporului român cu naţionalităţile conlocuitoare, unire în ura şi lupta împotriva voastră. Antisemitismul nu aţi reuşit a-l înlătura. În regimul democraţiei populare, antisemitismul s-a lăţit şi a cuprins mase din ce în ce mai largi. Oameni care o viaţă întreagă au luptat împotriva antisemitismului, astăzi i-aţi transformat în ceea ce nu au fost niciodată. 
 
Vinovat de acest fenomen nu este poporul român, a cărei fire blîndă este incompatibilă cu ura aproapelui. Adevăraţii vinovaţi nu sînt decît tov. Ana Pauker, Chişinevschi şi ceilalţi conaţionali ai lor, care pentru a-şi justifica înaltele poziţii în conducerea partidului şi a statului, ţin cu tot dinadinsul a-şi păstra baza de mase, care pentru ei este existenţa maselor evreieşti din ţara noastră, aceste mase evreieşti care şi-au manifestat deschis ura lor faţă de regimul vostru, prin zecile de mii de cereri pentru a fi lăsaţi să emigreze în Israel şi care sînt ţinuţi cu forţa mai departe în ţară. Ana Pauker şi ceilalţi evrei din conducerea partidului au crezut că, acordînd posturi înalte la cîteva mii de evrei, făcîndu-i ofiţeri superiori în Miliţie, Securitate şi Armata regulată, şefi de servicii şi directori în toate instituţiile de stat şi ministere, numind alte cîteva mii de evrei în posturi mai mici în locul românilor concediaţi, vor reuşi să înşele masele evreieşti şi va curma dorinţele de emigrare. 
 
Masele populare româneşti nu au luat din aceste practici decît faptul ce l-au simţit pe spinarea lor – înlăturarea românilor de la posturile de conducere şi înlocuirea lor cu evrei. Românii care nu aveau nici o vină decît aceea că o viaţă întreagă au fost simbriaşii statului se vedeau peste noapte înlocuiţi cu evrei, care majoritatea fuseseră mari negustori, afacerişti de bursă neagră, oameni care în viaţa lor n-au ştiut ce este lipsa materială, nici chiar în timpul guvernării legionare. Masele populare au confundat toată populaţia evreiască cu aceste lichele evreieşti şi astfel antisemitismul s-a întins, a crescut cum n-a fost niciodată în rîndurile poporului român. Populaţia evreiască care şi-a dat seama de acest fenomen, acea populaţie săracă şi amărîtă care a suportat toate ororile practicelor antisemite nu mai vrea ca în ziua cînd voi veţi da socoteală de faptele voastre în faţa poporului, ei să cadă victime nevinovate şi pentru acest motiv cererile de emigrare s-au înmulţit şi chiar dintre acei care le-aţi dat posturi înalte ar pleca bucuroşi în Israel de teama zilei de mîine, dacă ar avea siguranţa că dorinţa lor ar fi aprobată”. 
 
În cele din urmă, pînă la finele regimului comunist, aşa au şi stat lucrurile. Numeroasa minoritate evreiască din România, în spinarea căreia a fost pusă, din cauza evreilor înscrişi în număr mare în minusculul PCR în anii ilegalităţii, care au ajuns în funcţii de conducere după ocuparea ţării de către sovietici, cauzînd falsa percepţie potrivit căreia ei ”conduc regimul”, a fost de fapt prima care a început să părăsească ”raiul comunist”: au emigrat peste 400.000 de evrei, începînd încă din 1948. În 1989, comunitatea evreiască aproape că dispăruse; la finele secolului trecut, în România mai trăaiu sub 7.000 de evrei. Petre Ţuţea afirma în anii ’90 că la noi ”antisemitismul nu mai are obiect”: evreii din România dispăruseră.

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici