REPORTAJ de Marius Oprea | Pescari în apele mişcătoare ale morţii, la Periprava

Faţă de anul trecut, arşiţa s-a înmuiat, cel puţin deocamdată la Periprava. Se simte că se apropie toamna. Suntem aici toţi, „echipa”, cum spune Ghiţă Petrov, şeful grupului de (trei) arheologi – cu mine, patru – este aceeaşi: vechii mei prieteni Gabi Rustoiu, directorul Muzeului Unirii din Alba Iulia, Paul Scrobotă, de la Muzeul din Aiud şi Horaţiu Groza, arheolog la Muzeul din Turda. Peste cerul cimitirului ortodox de rit vechi din Periprava cerul e mai albastru decît vara, aerul e mai clar, netulburat de umbrele vipiei. Ne aflăm în a şasea campanie de săpături sistematice, prin care încercăm să-i aducem la lumină pe cei morţi în lagărul de aici, care au fost îngropaţi noaptea în nisip, la mai puţin de un metru adîncime, după care nisipul a fost nivelat, spre a se şterge urma mormîntului şi a suferinţei lor, pe care o citim în fiecare dintre gropile în care totuşi le găsim osemintele. Sîntem un fel de pescari, în apele mişcătoare ale morţii. Aşa că să nu ne uraţi niciodată noroc, nu se cade. Mai degrabă rugaţi-vă pentru ei, fiecare dintre cei 124 de deţinuţi îngropaţi aici (ale căror nume le veţi putea găsi mai jos), dar şi pentru sufletul greu încărcat al ucigaşului lor, Ioan Ficior, care şi-a găsit pedeapsa pentru crima săvîrşită pe acest pămînt. Şi cînd va ploua, gîndiţi-vă la lacrimile acestor morţi, din ultimele lor ceasuri, care cad doar de două-trei ori pe an pe acest pămînt arid.

Jurnal de la Periprava. Azi

E greu să scrii despre o săptămînă, acum, spre finalul zilelor petrecute printre mormintele deţinuţilor de la Periprava; căci nu sînt cuvinte pentru toate emoţiile fiecărui ceas. Poate că o imagine din cîteva sute spune mai bine povestea unei tragedii umane, pe care o descoperim pas cu pas.

Am trăit momente emoţionante, întodeauna pe parcursul acestui fel de investigaţii. Cele mai mişcătoare sînt ceremoniile religioase. Aici, la Periprava, am făcut anul trecut o slujbă oficiată de un protopop pentru toţi cei 124 de morţi, dar, închipuiţi-vă numai, cum arată o slujbă într-o pădure, la căpătîiul osemintelor celor ucişi de Securitate şi aruncaţi într-o groapă comună, cum se risipeşte peste ei mirosul de tămîie şi parcă toată pădurea se transformă într-o catedrală. Simţim atunci că morţilor li s-a făcut în sfîrşit dreptate, mai ales că vedem pe obrajii urmaşilor lor lacrimi care nu sînt numai de jale, ci şi de mulţumire că i-au găsit, în sfîrşit, şi după 50-60 de ani morţii se întorc acasă.

Aici în Dobrogea ne aflăm pornind de la sesizarea fiicei unui deţinut mort în lagărul de la Periprava, la cîteva zile după ce împlinise 48 de ani şi după numai şapte luni de detenţie, doamna Manuela Hagiopol, care-şi căuta rămăşiţele tatălui, Eugen Basica. Dar, în genere, ne-am axat în special pe cercetări în Transilvania, pentru că aici mişcarea armată anticomunistă a fost mai puternică, favorizată de condiţiile gegrafice. În sudul ţării şi în Moldova au avut loc însă mai multe răscoale ale satelor, care au fost înăbuşite în singe, iar victimele au fost date încă de atunci familiilor, care i-au îngropat. Altfel stă însă situaţia cu rezistenţa din munţi, extrem de puternică în Munţii Apuseni, ca şi în Făgăraş sau Maramureş, unde instinctul puternic al proprietăţii i-a făcut pe ţărani să ia arma în mînă şi să lupte împotriva comunismului

Şi în fosta Regiune Autonomă Maghiară au fost asemenea execuţii sumare: prima căutare ”pe teren” pe care am făcut-o în viaţa mea a unui om ucis de Securitate a fost în vara anului 1992, cînd am sprijinit Procuratura din Tg. Mureş să-l caute pe Kacso Istvan din Miercurea Nirajului, ucis în 1950 pentru că a protestat împotriva colectivizării. Nu l-am găsit – singurul martor al crimei, care ştia locul în care bătrănul Kacso a fost îngropat, după ce a fost ucis într-o execuţie sumară şi pe care l-am urmat în cîmp, încercînd să găsim acel loc, era un bătrîn orb, de 90 de ani.

Solidaritatea celor vii pentru găsirea morţilor

Peste tot unde mergem oamenii ne ajută, întodeauna. Şi aici, ni s-a adăugat – ca şi în anii trecuţi un localnic, Petrică Laban, care a lucrat două zile alături de noi. Ne-a sprijinit şi Primăria din C.A. Rosetti, cu curăţirea terenului de vegetaţie şi ne va ajuta şi cu lucrările de astupare a secţiunii de 20 de metri, lată de aproape trei, pe care am făcut-o în acest an.

În asemenea împrejurări, comunităţile parcă se trezesc la viaţă, dorind să scape de fantomele trecutului. Deseori am avut situaţii în care oamenii au venit alături de noi, şi-au luat liber de la muncă pentru a ne ajuta la săpat, nu ne-au lipsit cîte o bucată de brînză sau slănină (aici, la Periprava, peştele). E un foarte puternic sentiment de solidaritate; dar nu la fel se întîmplă cînd ne apropiem de “zona oficială”. Aici, dacă  nu există un beneficiu politic, nu se manifestă niciun interes. Nu mă pot plînge însă de colaborarea primăriilor, de acolo unde mergem, în fond sînt oameni din partea locului.

Colaborăm foarte bine cu organele de cercetare penală. Unora chiar le place ce facem noi, sînt procurori şi medici legişti care au făcut chiar lucrări ştiinţifice pe aceste cazuri şi le place să lucreze alături de noi. Aici, la Periprava, au venit să facă cercetarea judiciară procurorii col. Gheorghe Stanciu şi col. Toma Octavian de la Secţia Parchetelor Militare din Parchetul General, cu care am lucrat excelent şi în anii trecuţi. Lor (şi nouă) li se adaugă, de la Tulcea (încă de la prima campanie în căutarea morţilor lagărului) medicul legist Vasile Daşanu şi agenţii şefi Dan Danielencu şi Gabriel Cristea, de la serviciul criminalistic al IJP teritorial. Ultimul, deşi este la pensie de trei ani, continuă să vină ca voluntar la Periprava.   

Echipa şi bilanţul ”arheologiei crimelor comunismului”

Am fondat Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în 2005 (pe 21 decembrie!) tocmai cu acest gînd, de a reuni cele două pasiuni şi expertize ale mele: arheologia (sînt expert arheolog) şi doctoratul în istoria Securităţii. Primul pas a fost să aduc la Institut un foarte bun arheolog, care cercetase sute de morminte medievale – pe dr. Gheorghe Petrov, de la Muzeul Naţional de Istorie a Trasilvaniei din Cluj, care şi-a adus cu sine propria echipă, pe Horaţiu Groza, de la Muzeul din Turda şi Paul Scrobotă, de la Muzeul din Aiud. De zece ani, ni s-a alăturat şi Gabriel Rustoiu, directorul Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia. Sîntem, aş spune, o echipă imbatabilă şi indestructibilă. Am pornit de la ideea că, odată ce avem cadavrele, osemintele unor oameni ucişi (fie împuşcaţi, fie prin condiţiile de detenţie), procurorii şi poliţiştii vor cerceta aceste crime şi nu se mai poate da înapoi. Nu am greşit prea mult. Astfel, s-a ajuns, altfel decît prin simple declaraţii, la o condamnare mult mai concretă a comunismului – am trăit, totuşi, să vedem ceea ce era altfel greu de imaginat, anume condamnarea la ani grei de închisoare, pentru crimele comise chiar cu 40-50 de ani în urmă, inclusiv a lui Ioan Ficior, comandantul care a patronat ororile de la Periprava, ai căror martori sîntem şi azi, cînd dezgropăm oseminte ale celor morţi aici.

Am ajuns, în acest moment, la capătul unor campanii de teren istovitoare uneori. Am făcut 63 de investigaţii în teren în 15 ani, în 43 de locaţii, pe teritoriul a 16 judeţe – cu excepţia judeţelor Tulcea, Constanţa, Bacău, Vîlcea şi Neamţ, restul din Ardeal. Am descoperit osemintele a 41 de oameni împuşcaţi sumar, fără judecată, de Securitate, pe care i-am identificat cu nume şi prenume, toţi partizani anticomunişti. Am fost acuzaţi că am vrea să-i reabilităm astfel pe legionari, dar pentru noi morţii nu au culoare politică sau etnie. Sînt cu toţii victime ale Securităţii. Pe lîngă aceştia, am mai descoperit în cimitirele penitenciarelor din Aiud, Tg. Ocna şi Periprava osemintele a 71 de deţinuţi politici, deocamdată neidentificaţi. Cu cei patru, confirmaţi după cercetările medico-legale preliminare şi contextul arheologic, descoperiţi în aceste zile la Periprava, numărul lor s-a ridicat la 75.Cam acesta e bilanţul, insignifiant pe lîngă al colegilor de la Institutul Memoriei din Polonia, dar totuşi semnificativ. Trebuie să spun că polonezii au pornit după noi, pe baza expertizei noastre, dar au ajuns mult mai departe, pentru simplul motiv că la ei cultul eroilor anticomunişti e mult mai dezvoltat: acolo lucrează peste 2.000 de oameni, au pînă şi laboratoare proprii pentru teste ADN. La noi, multă vreme tranziţia post-comunistă a fost dominată de moştenitorii fostului regim, care nu au sprijijnit asemenea cercetări, pentru că ar fi însemnat să-şi condamne propriul trecut. Aparenţele ar spune că şi în prezent ne aflăm în aceeaşi situaţie.

În general, pornim în cercetările noastre de la sesizări ale urmaşilor celor ucişi, cum s-a întîmplat şi aici la Periprava, oameni care vor ca osemintele părinţilor sau bunicilor lor să se întoarcă acasă şi să poarte o cruce. Începem, după aceste sesizări, o extrem de dificilă investigaţie de arhivă şi în teren, la capătul cărora îi găsim pe cei ucişi sau găsim gropile din cimitirele închisorilor şi lagărelor unde osemintele lor vor putea fi deosebite, în viitor, dintre cele multe găsite în asemenea locuri. Şi nu e uşor, e ca şi cum ai căuta acul în carul cu fîn, dar rata noastră de reuşită în nişte căutări poate chiar mai complicate decît aceea celebră a Elodiei, depăşeşte 60 % din cazuri, ceea ce ne-a impus recunoaşterea în faţa poliţiştilor şi a procurorilor. Aş putea spune despre aceste din urmă cercetări că, din ultimii 15 ani, doi ani ni i-am petrecut efectiv pe drumuri, în căutarea victimelor comunismului. Şi, personal, mulţi din restul în arhive.  

Apel în numele morţilor de la Periprava

Colonelul procuror Gheorghe Stanciu, cel care a preluat cercetările pe teren în ”Dosarul Periprava” ne-a spus că, asemenea nouă, nici el nu are idee cînd cei de la Insitutul de Medicină Legală ”Mina Minovici” ne vor comunica primele rezultate ale investigaţiilor lor, asupra osemintelor deţinuţilor găsiţi la Periprava – acum, cifra lor se ridică la 54. Ca şi noi, speră ca acest lucru să se petreacă cît mai repede (detalii video).

Pînă acum, 16 dintre urmaşii celor morţi la Periprava au contactat, fie direct, fie prin IICCMER organele judiciare, pentru a li se preleva probe ADN, în vederea stabilirii identităţii morţilor descoperiţi pînă acum, la Periprava. Apelăm la cei care recunosc între cei morţi, a căror listă o public mai jos, numele unui părinte sau bunic al lor, să-l contacteze pe Gheorghe Petrov, prin email-l gheorghe.petrov@gmail.com, sprijinind astfel, printr-o procedură extrem de simplă, nu numai stabilirea adevărului în legătură cu dispariţia celor dragi în ”lagărele morţii” din România comunistă, dar şi actul creştin de reîntoarcere acasă a morţilor, la cei care i-au plîns ani de zile, fără să ştie despre ei nimic. Poate că faptul că, de dată recentă, inclusiv urmaşii deţinuţilor politici sînt beneficiari unei pensii îi va stimuli.  

Numele tuturor celor 124 de victime ale torţionarului Ioan Ficior de la Periprava, aşa cum au fost identificate în fişele matricole penitenciare sînt următoarele: Alexe Mihail, Ambruş Gheorghe, Avram Nicolae, Bacoţiu Augustin, Bălăceanu Gheorghe, Balica Ion, Balin Octavian, Băluţ Pompiliu, Bâlvănescu Dumitru, Băşică Eugen, Brânzan Marin, Bucălău Constantin, Bucovală Victor, Bunoiu Ion, Burcea Nicolae, Burduşel Nicolae, Buzdugan Lazăr, Cerchez Costache, Cernat Florea, Chelaru Ion, Ciovică Nicolae, Colceriu Gavril, Constantinescu  Aurel, Constantinescu Dumitru, Costache Ion, Cotacu Nicolae, Crăciunescu  Ilie, Csutak  Francisk, Cucuruz  Arcadiu, Culuianu/Caloianu Vasile, Cuprianov Evsedii, Cuzino Dumitru, Datcu Tudor, Deak  Ion, Demeter  Ştefan, Dincă Ionel, Dinuţ  Virgil, Dobre  Ion, Drăghicescu Ioan, Drăghici Ion, Drăghici Petre, Dragomirescu Gheorghe, Drutcă Nicolae, Duca  Mihai, Duica Florea, Dumitrescu  Gheorghe, Eremia Constantin, Fanea  Victor, Florea  Ştefan, Gaiţă Nicolae, Gherman Octavian, Ghibu  Ion, Ghiţă Gavrilă , Gorban  Teodor, Grigore Dragomir, Guştescu Haralambie, Gyori  Ioan, Heinic Herşcu, Horhoianu Ioan, Iancu Andrei, Iancu Ion, Ileana Mihai, Ion/Ioan  Gheorghe, Ion Vasile, Ionescu  Grigore, Ionescu Nicolae, Ionicioiu  Gheorghe, Ioşca  Ion, Jula  Victor, Lia  Ion, Luzi Hristodor, Mărgineanu  Gheorghe, Marian  Dumitru, Marta  Petre, Matei  Ion/Ioan, Matei Florea, Merceanu  Grigore, Mihai/Mihail Aristotel, Miluteanu Nicolae, Mincic Petre, Minoiu  Eleonor, Mintoiu/Mirţoiu Petrache, Mitroi  Laioş, Moldovan  Vasile, Nanca  Cornel, Neacşu Ilie, Neda  Ioan, Nichifor  Constantin, Nicoi Alexandru, Nicolae Ioan, Păiş  Victor, Păun Gheorghe, Popa  Constantin, Popa Ioan, Popescu  Foca, Popescu  Vasile, Puchiu  Constantin, Răguşilă Ştefan, Roman Marin, Rotman Curt/Kurth, Saizu Iacob, Salahor/Salanor Dumitru, Şarpe Mihai, Sirotencu Filimon, Spulber Constantin, Staicu Rafailă, Stan Ion, Stan Teodor, Stănculescu Gheorghe, Stănescu Gheorghe, State  Nicolae, Ţăruş Gheorghe (drept comun), Toth Ştefan, Trandafir Dumitru, Trifu Anghel, Tudor Nicolae, Ursescu Constantin, Ursoiu  Augustin, Vagi/Vogii Constantin, Vintilescu Constantin, Vissi Nicolae, Voinea  Gheorghe, Zeiceanu  Vasile, Zsofy Ludovic.

Aceştia sunt morţii de la Periprava. Cîţiva dintre deţinuţi de mai sus au decedat la spitalele din Chilia sau Tulcea, însă internarea lor s-a produs tardiv, iar moartea a venit repede, în urma bolilor sau a relelor tratamente la care au fost supuşi în lagăr. Ei au fost înmormîntaţi acolo, în locuri rămase necunoscute. Din restul, pînă acum am găsit aici, sub soarele arzător de la Periprava, rămăşiţele celor 54 de victime, cîte s-au păstrat sub cele cîteva lopeţi de nisip, aruncate peste trupurile lor chinuite, din care ieşise orice putere lumească a omului, dar niciodată speranţa că ultima lor rugă va fi ascultată şi, cîndva, se vor întoarce acasă, unde copiii şi nepoţii le vor aprinde o lumînare la căpătîi.