REPORTAJ: Oameni, locuri şi obiceiuri de poveste pe drumul prin mirajul Maramureşului - GALERIE FOTO

Departe de urbanul agitat şi după o azvârlitură de băţ de Baia Sprie, trecând dealul Ştefăniţei, ajungi în satul Budeşti, un loc nimerit de plecare în căutări prin mirajul Maramureşului.

2214 afișări
Imaginea articolului REPORTAJ: Oameni, locuri şi obiceiuri de poveste pe drumul prin mirajul Maramureşului - GALERIE FOTO

REPORTAJ: Oameni, locuri şi obiceiuri de poveste pe drumul prin mirajul Maramureşului (Imagine: Raul Stef/Mediafax Foto)

Un drum dosit şi colbuit o ia spre poalele Muntelui Ţibleş. De o parte şi de alta străjuiesc case tradiţionale, vechi ca timpul, în mare parte părăsite de oameni, dar adoptate de natura locului.

După şase kilometri, se înalţă mânăstirea Roşia, a cărei ridicare a fost începută de părintele Vichentie, venit de la Rohia, în 1996, pe locul cunoscut drept "La 3 izvoare". Numele mânăstirii vine de la apa roşie, care iese pe gura unei foste mine. Lucrările au început fără bani, dar cu mutarea la propriu a munţilor din loc, pentru aşezarea lăcaşului fiind nevoie de netezirea terenului de la poalele Ţibleşului. Cu ajutor de la comunitate, încet, dar temeinic, clădirile au început să se ridice pe rând. Ca în tot Maramureşul, cele bune s-au amestecat cu dramele. Părintele Vichentie, ctitorul mănăstirii, a murit în 2006, în săptămâna Patimilor, într-un teribil accident, după ce mănăstrirea a fost ridicată şi s-a început slujirea. În pas cu vremurile, mica obşte, de doar cinci călugări îşi doreşte un lăcaş mai mare şi construirea unui spaţiu de primire a oaspeţilor, însă părintele Calinic Dobrinescu vorbeşte cu nostalgie şi despre timpurile în care verile treceau în linişte.

Aproape fiecare sat din Maramureş este presărat cu biserici mari, noi. Excepţia şi raritatea stau în câteva biserici de lemn, cele mai frumoase fiind incluse în patrimoniul UNESCO. 

Cea mai mare se află în satul Budeşti şi a fost construită în anul 1643, purtând hramul Sfântului Nicolae. Se ridică 38 de metri spre cer, are 14 stâlpi care susţin construcţia şi patru turnuleţe care străjuiesc clopotniţa, semn că în comunitate Sfatul Bătrânilor putea aplica pedeapsa capitală. Tot aici se găseşte şi cămaşa de zale a haiducului Pintea Viteazul. Intrarea în bisericuţă se face aplecântu-de, din cauza pragului înalt al uşii, o caracteristică a acestor lăcaşuri. Biserica din Budeşti adăposteşte şi o comoară: Cazania lui Varlaam, dăruită în anul 1647, la doar patru ani după scriere. Scriere la fel de valoroasă, lăsată moştenire din generaţie în generaţie, aidoma altor bunuri mai pământene. Lângă biserică se găseşte "masa pomenilor", alcătuită din mai multe lespezi de piatră, care au înscrise numele familiilor bogate din sat. Aici se desfăşura Sfatul Bătrânilor şi se dădeau pomeni familiilor sărace.Acum, biserica mai freamătă la slujbele de Crăciun şi Paşte, la nunţi sau funeralii.

Dar dincolo de farmecul tăcut al locurilor, Maramureşul este "altfel" şi printr-un alt soi de farmec, mai viu, cel al oamenilor săi. Unii, păstrători de meşteşuguri şi ocupaţii străvechi. Zona Breb-Budeşti este "casa" lor.

La capătul unui drum pudrat de puf de păpădii, locuieşte Anuţa Ciceu a lui Bârlog, cunoscută ca una dintre cele mai bune cusătorese de cămăşi din zonă şi una dintre puţinele care mai lucrează cu materiale naturale, nu cu stofe din comerţ. O singură cămaşă însumează munca de o iarnă, dar şi răsplata este pe măsură. Recent, cămaşa Anuţei a fost declarată câştigătoarea unui concurs de cusut haine tradiţionale organizat în zonă. Şi cum realul ma dă năvală, poveştile sunt din când întrerupte de tusea grea a soţului Anuţei: 32 de ani în mină, plămâni plini de siliciu.

Truda Anuţei : coase de aproape 60 de ani, de la 13 ani, când a învăţat meşteşugul de la bătrână. A început prin a merge duminica la biserică în hainele pe care le cosea. De atunci, a începtu să îi meargă vestea. Îşi arată camera "comorilor": lucruri făcute de mână - şube, cămăşi, cergi, traiste, haine de copii în care pare să se fie imprimate toate imaginile vazute prin sat: păpădii, flori de dovleac, trăsuri, greble şi multe altele ţesute cu grijă pe haine vechi de zeci de ani. O vizită la Anuţa Ciceu anulează prejudecată că în Maramureş meşteşugurile tradiţionale sunt pe cale de dispariţie.

Satul este însă cotropit grăitor de prezent.

La ora prânzului, uliţele se umplu de copii cu ghiozadane noi, haine de firmă, care vin de la şcoala. Cel puţin la strada principală nu e urmă de idilic. Multe şure au fost înlocuite de garaje, case vechi de vile noi, căruţele şi Daciile de maşini străine mai scumpe sau mai ieftine, cu numere străine.

Dar, pe uliţele dosnice, adăpostite de grădini, obiceiurile vechi se păstrează într-o înflorire perpetuă. Un astfel de obicei este păstrat cu multă conştiinciozitate de Victoriţa Borodi, singura femeie din zonă care face clopuri de paie. Denumirea "clop de paie" este doar una populară, pălăriile Victoriţei fiind făcute, de fapt, dintr-un material obţinut din lemn de plop. În familia Borodi acest meşteşug este la a treia generaţie. Dacă cineva ar fi păstrat toate clopurile lucrate de-a lungul timpului, ar putea cu uşurinţă să acopere suprafaţa unui orăşel de dimesiuni medii.

Victoriţa a învăţat meseria de la tatăl ei, care la rândul lui a învăţat-o de la părinţi. Înainte vreme, clopul era un acoperământ obligatoriu la orice moment, fie că era lucrul la câmp sau zi de sărbătoare.Acum, doar bătrânii îl mai poartă, şi mai mult în zilele speciale. La rândul ei, Victoriţa îi învaţă pe copiii săi să ducă mai departe această tradiţie, chiar dacă cererea a scăzut foarte mult şi traiul din această meserie este precar. Fratele ei, Ionuţ, care cu ajutorul unei familii din Germania studiază matematica acolo, mai face, când vine acasă în sat, clopuri din paie. Din plăcere. Piaţa este tot mai restrânsă şi de cerut, le cer străinii sau se expun la târgurile de profil.

Interesul străinilor, care văd cu alţi ochi strălucirea şi unicitatea a ceea ce poate părea vechi şi prăfuit, a fost de folos aici, la Breb. Prinţul Charles, moştenitorul britanic, venit în vizită în 2004, a fost atât de încântat  încât a cumpărat două case tradiţionale din lemn, vechi de sute de ani, pe care le-a translatat într-o livadă în mijlocul satului.

De atunci, spun sătenii, casele au fost vizitate de mulţi străini, chiar de nepoţi ai prinţului, un lobby mult mai eficient decât cel prin "brand" sau "logo" de ţară, care atrage bunăstare în zonă, căci oamenii sunt primitori şi reclama făcută de personajele regale nu poate fi decât benefică. 

Căutările pe străduţele înguste şi prin grădinile înflorite din Breb nu se opresc. Din vorbă în vorbă şi din om în om, un nou punct terminus: o curte mare, vegheată de o casă frumoasă. Locuită de Popa Pătru Niţii, sculptor vestit, de 82 de ani, care are lucrări expuse în întreaga lume şi unul dintre puţinii care  colaborează cu artistul Mircea Cantor. Este bucuros de oaspeţi, nerăbdător să povestească totul despre sine şi opera sa.

Popa Niţii s-a apucat de sculptat în lemn de unul singur, la 7 ani, fiind cu oile la păşune. A fost încurajat să continue în meşteşugul său chiar de către preotul din sat, Mircea Antal, rudă cu cronicarul Miron Costin. De atunci, în cei peste 50 de ani de meserie, a sculptat zeci de mii de piese, care au ajuns în toate colţurile lumii. Credinţa cum că existăm cu un sens şi că trebuie să rămână ceva după noi îl face să îşi semneze toate lucrările cu numele POP gravat cu litere chirilice.

Popa Pătru nu este doar un meşter în lemn care foloseşte simboluri şi modele tradiţionale populare din zonă, ci este şi un creator de noi motive. Una dintre aceste creaţii este steaua universului, o înlănţuire de cruci şi cruciuliţe adunate într-o lucrare care arată ca un copac format din cruciuliţe. Opera sa oglindeşte pe deplin credinţa şi filosofia sa de viaţă. Popa Pătru crede cu tărie că ceea ce ne este dat este o simplă călătorie în care trebuie să fim mulţumiţi cu ce avem. Asta îl face, la cei 82 de ani, să mulţumească Divinităţii pentru darurile primite de-a lungul vieţii şi mai ales pentru meseria pe care o practică.

Aparent pierdut, Maramureşul se redescoperă uşor: cu voinţa proprie şi prin bunăvoinţa oamenilor săi. Este un univers cu de toate: oameni surprinzători, meşteşuguri de demult cu învăţăcei contemporani,  gustul pâinii făcute pe vatră, case noi şi dichisite, case vechi, departe de tumult, poveşti şi destine, armonia şi toleranţa dintre nou şi vechi.

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici