iliescu

Liderul PMP, europarlamentarul Eugen Tomac, îl critică pe preşedintele Klaus Iohannis: „A numit în zece ani mai mulţi premieri de la PSD decât Ion Iliescu. Trebuie să ne explice de ce am ajuns de la «România educată» la «România drogată»”.

Marcel Ciolacu se vrea preşedinte, dar nu are curajul să se delimiteze de Ion Iliescu, spune, sâmbătă, liberalul Dan Motreanu, după ce Marcel Ciolacu a fost reales preşedinte şi candidat oficial la preşedinţia României.

6. Drumul României către Occident va trebui să treacă pe la Moscova   Aşa cum arătam în numărul anterior, Vestul va căuta să-l menajeze pe Boris Elţîn în demonstraţiile sale de forţă imperială a Rusiei. De aceea, orice mişcare a unei ţări din Est spre Occident va trebui să ia în calcul punctul de vedere […]

Lucrînd la volumul Zig-Zag printre gîndurile mele, dau peste Gîndul publicat sub titlul Şi totuşi, în decembrie 1989 Mămăliga n-a explodat! Nicolae Ceauşescu n-a fost răsturnat de Poporul dotat doar cu mîini şi acelea goale, ci de Armată şi Securitate. Fiecare dintre cei doi capi ai principalelor instituţii de forţă vrea să scape de Ceauşescu […]

Despre om. Mai să cred că nuvela Străinul misterios (peste o sută de pagini din cele 300, cît numără cartea lui Mark Twain, Jurnalul lui Adam şi al Evei şi alte povestiri) nu se mai termină, atît de searbădă e. Mă dau peste cap să-i ajung la capăt, care e şi al cărţii. Pe masa […]

Hoinărind prin Paris, într-una din iernile trecute, iată-mă în Place de la Concorde. E o vreme închisă. Bate un vînt tăios, ale cărui limbi ascuţite vin spre Piaţă de pe toate marile bulevarde.

„Am aflat cu tristeţe că ultimul „Apus de soare” al lui Costel Constantin nu mai e doar numele unei piese remarcabile, ci şi al unei dispariţii regretabile. Un talent extraordinar al unei generaţii care a respirat şi creat artă, Costel Constantin trage cortina vieţii petrecută pe scenă, în lumina publicului care de generaţii s-a inspirat […]

Toate cărţile străine despre România sînt verificate de mine în materie de acurateţe prin lectura paginilor dedicate lui decembrie 1989. Era de aşteptat ca volumul din seria Captivating History dedicat României sub titlul History of Romania: A Captivating Guide to Romanian History, Including Events Such as the First Roman–Dacian War, Raids of Vlad III Dracula […]

Împreună cu Cornel Cătană, care a venit la mine acasă, special pentru asta, căutăm în albumele despre Revoluţie fotografii de reprodus în montajul de pe coperta cărţii pe cale de a fi predată la Editură: Decembrie 1989. Un talmeş-balmeş bine regizat. Fotomontajul trebuie să conţină imagini alese special pentru a susţine titlul. Mai întîi chipurile […]

Înainte chiar ca avionul de Bucureşti să intre în cursa de croazieră, am terminat Revoluţia română în direct, cartea scoasă de Mihai Tatulici în 1990, nereeditată de atunci. O aveam în bibliotecă, dar niciodată pînă acum n-am dat-o gata cu creionul în mînă, ca să convoc un clişeu de om de cultură. E drept, am […]

Un medic în vârstă de 59 de ani, de la Institutul de Urgenţă pentru Boli Cardiovasculare „Prof. Dr. C.C. Iliescu” a fost găsit mort, vineri, în timpul serviciului.

Ion Iliescu a declarat, într-un interviu publicat pe blogul lui Ionuţ Vulpescu, că ştie că Internetul e plin de meme-uri cu el, ”că speranţa moare penultima” sau că a fost văzut la bancă, pentru un credit pe 30 de ani. ”Pe unele le apreciez, atâta timp cât au umor”, spune fostul preşedinte.

Ce-a învăţat ţăranul soldat. Aşa cum am mai scris s-a dovedit nerentabilă practica de a-mi însemna pe ultima pagină a cărţii paginile şi citatul interesant în perspectiva unei reluări viitoare. Cred c-ar trebui să schimb procedurile. Mai întîi să trec trimiterile într-un caiet special, pentru că în carte dispar în babilonul care e biblioteca mea […]

Un fals. La intrarea în BAR mă întîlnesc mai întîi cu Varujan Vosganian. A venit împreună cu Nic Iliescu pentru a participa la lansarea unei cărţi. Cred că e a lui Varujan, deşi dacă ar fi aşa, m-aş fi aşteptat să mi-o dea cu dedicaţie. Fostul senator îi povesteşte lui Nic Iliescu despre cum l-am […]

SPP este un pilon al democraţiei româneşti, transmite fostul preşedinte Ion Iliescu, cu ocazia împlinirii a 33 de ani de la înfiinţarea SPP: „Faptul că avem un stat aliniat standardelor europene în privinţa morfologiei sistemelor de apărare este şi rezultatul misiunilor interne şi externe ale SPP”.

În primăvara anului 1991, un fapt de o gravitate fără precedent demonstra că Serviciul Român de Informaţii a trecut la distrugerea arhivelor fostei Securităţi. S-a descoperit atunci că SRI a trecut la distrugerea unor importante documente de arhivă, îngropîndu-le într-o rîpă la 12 kilometri de Berevoieşti-Argeş. Scandalul a cutremurat din temelii instituţia condusă de Virgil Măgureanu, arătînd o faţă nebănuită a modului în care regimul Iliescu a tratat o parte esenţială a moştenirii Securităţii: arhiva. Se incrimina faptul că acţiunile tenebroase din trecutul fostului Departament al Securităţii Statului au fost, începînd cu 1990, probabil iremediabil distruse.

La noi, cu cît partidele sînt mai mici, cu atît orgoliile sînt mai mari, cu cît dreapta e mai săracă în perspective, cu atît se fărîmiţează mai mult, dînd şanse mari unei guvernări perpetue a doar două partide, care n-au comun nimic cu dreapta. Au înfăptuit doar, în sfîrşit, visul de aur al lui Ion Iliescu, de ”pluralism în cadrul Frontului”.

„Am aflat cu imensă durere despre dispariţia Academicianului Răzvan Theodorescu. L-am cunoscut de când era student, aşadar, nu greşesc dacă spun că ne ştiam de o viaţă. Viaţa lui a fost încercată: şi-a hrănit vocaţia de profesor şi de cercetător când uşile universităţii i-au fost închise, iar mai târziu, a devenit nu doar unul dintre […]

Proaspăt instalat la putere, regimul Iliescu n-a lăsat Securitatea de izbelişte. Toţi cei de la vîrful puterii îi cunoşteau forţa şi au decis să o folosească în slujba lor, pe măsură ce opoziţia politică se întărea. Dar încă nu găseasu formula potrivită. Procesul renaşterii Securităţii a început în februarie ’90 şi în martie s-a finalizat. Ambele fenomene sînt legate de manifestaţiile de stradă de atunci: serviciul secret din Ministerul de Interne a fost creat în urma mitingului opoziţiei din 28 ianuarie, iar Serviciul Român de Informaţii ca urmare a tulburărilor interetnice de la Tîrgu Mureş. În ambele, foştii securişti şi-au dovedit utilitatea, ca urmare au primit oportunitatea de a-şi reinstituţionaliza activitatea.

ICCJ a invocat din oficiu necompetenţa instanţei.

Asupra evenimentelor din 1989 se aşterne, an de an, praful uitării. Ele mai rămîn doar în amintirea tragică a celor ce şi-au pierdut, în acele zile, copii, surori sau fraţi, părinţi sau bunici. Imortalizate de fotografii îngălbenite sau de pompoase “certificate de revoluţionar”, acordate cu o suspectă dărnicie unora care nu par a avea nimic în comun cu idealurile revoluţiei din decembrie, acele zile vor fi într-o bună zi, fără îndoailă, subiectul judecăţii mult mai calme a istoriei.

În septembrie 1994, generalul în rezervă Victor Athanasie Stănculescu, fost ministru al apărării după Revoluţie, a fost audiat de Comisia Senatorială care ancheta evenimentele din decembrie 1989. Încă nici nu se întrezărea anchetarea (urmată de condamnarea sa) pentru participarea la reprimarea revoltelor din Timişoara: tot ”grupul Iliescu” acţiona solidar, iar procurorii, obişnuiţi încă cu obedienţa faţă de putere, nu îndrăzneau nici măcar să se gîndească la aşa ceva – a fost nevoie ca această putere să se schimbe după alegerile din noiembrie 1996, pentru ca o asemenea anchetă să înceapă. Era perioada în care totuşi, în scop propagandistic, se mai vorbea şi de un ”proces al comunismului”, despre care am avut ocazia să discut deschis cu adjunctul procurorului general, generalul Mugurel Florescu. Rîzînd uşor sarcastic, el mi-a spus – în legătură cu procesul comunismului şi ancheta Revoluţiei: ”dragă, asemenea procese n-ai să vezi cît Iliescu e la putere, doar n-au cum să se condamne pe sine!” Acestea sînt circumstanţele în care, în noiembrie 1994, generalul Stănculescu apărea, sigur pe sine, în faţa Comisiei senatoriale. Siguranţa lui era conferită şi de bunăstarea la care ajunsese: director al marelui concern Balli, în România.

De obicei, după ceea ce s-a întîmplat de 1 decembrie 1990 la Alba Iulia, cînd Corneliu Coposu (dealtfel, singurul personaj legitim de la tribună) a fost hiduit copios de mulţime, la îndemnul lui Petre Roman şi sub privirile impasibile ale lui Ion Iliescu, mi‑e teamă de aniversările Marii Uniri. Nu vreau să văd, iarăşi, cum […]

Între anii 1991-1996, în România a înflorit contrabanda, şi mai ales contrabanda cu ţigări: două din trei ţigări erau ”netimbrate”, faţă de procentul de azi, de circa o cincime. Era o totală lipsă de cooperare între instituţiile statului în a căror competenţă intra contracararea contrabandei, ca să nu mai spun că uneori, chiar persoane cu […]

Eseul de debut al campaniei mele de punere la îndoială a ceea ce ni se prezentase în după-amiaza lui 22 decembrie 1989 sub forma unei producţii de tip Mosfilm despre Revoluţia bolşevică, 22 decembrie 1989 – O după-amiază cu prea multe întrebări, din Expres, 23 februarie 1990, nu menţiona, printre ciudăţeniile care-mi săriseră în ochi […]

Căutînd ce-am scris despre capitolul Stalin din ediţia necenzurată a Delirului, dau peste eseul Delirul vremurilor, întocmit pentru a justifica la mult timp după scandalul din 1991 decizia mea de a opera în ediţia imediat postdecembristă modificări pe care le-am văzut ca dorite de autor dacă ar fi trăit vremurile libertăţii de expresie. La un […]

Încetarea din viaţă a Majestăţii Sale Regina Elisabeta a II-a marchează sfârşitul unei epoci istorice, plină de schimbări, în care Marea Britanie a avut de jucat un rol de primă mână, transmite fostul preşedinte Ion Iliescu: „Păstrez o amintire puternică întâlnirii din 2004”.

Ion Iliescu a avut, după prima sa întîlnire cu Gorbaciov, în iunie 1990, ”cu prilejul Reuniunii Consiliului Politic al Tratatului de la Varşovia (la nivel de preşedinţi şi prim-miniştri) – unde tema centrala a devenit luarea de masuri pentru încetarea activităţii Tratatului de la Varşovia”, cum relata, o a doua, cu prilejul semnării tratatului cu URSS-ul, care n-a mai fost ratificat, pentru că URSS-ul s-a prăbuşit. În 5 aprilie 1991, cu ocazia semnării acestui tratat, la Moscova, de către Iliescu şi Gorbaciov, au avut loc două întîlniri – una ”între patru ochi”, aşa cum specifică stenograma ei, între cei doi lideri şi cea de-a doua, care a inclus membrii delegaţiilor. Din ambele se degajă o adevărată ”atmosferă tovărăşească” şi un antioccidentalism pronunţat al celor doi lideri. De care Iliescu acum se leapădă ca de Satana. Dar mai e ceva – la prima întîlnire, cea secretă, s-a pecetluit pentru viitor soarta Basarabiei – Ion Iliescu e cel care a propus ca Republica Moldova să rămînă în orbita sovietică. ”Podurile de flori” erau doar o poveste, o amăgire – de altfel, după semnarea acestui tratat, aveau să şi dispară. Cu alte cuvinte, Ion Iliescu e cel care a decis, pentru românii de pe ambele maluri ale Prutului – nici vorbă de Unire.

Ion Iliescu susţine pe blogul său că nu l-a cunoscut pe Gorbaciov, că n-a avut nicio relaţie cu acesta, înainte de 1989; că a discutat cu el doar telefonic, în împrejurările Revoluţiei: ”Prima mea convorbire telefonică cu Gorbaciov a avut loc in ziua de 27 decembrie 1989, în timp ce eram în prima reuniune cu cei 39 membri ai CFSN, după încetarea diversiunii armate. Atunci, Gorbaciov a ţinut să ne felicite pentru victoria Revoluţiei Române, să ne transmită un mesaj de solidaritate şi să ne anunţe vizita pe care urma să o efectueze Ministrul de Externe, Şevarnadze (care a şi avut loc în luna ianuarie 1990)”. El spune că ”prima noastră întîlnire a avut loc la Moscova, în iunie 1990, cu prilejul Reuniunii Consiliului Politic al Tratatului de la Varşovia (la nivel de preşedinţi şi prim-miniştri) – unde tema centrală a devenit luarea de măsuri pentru încetarea activităţii Tratatului”, care s-a semnat ulterior la Praga. Şi apoi trece în revistă, şi alte întîlniri pe care le-a avut cu Gorbaciov – toate publice, sub lumina reflectoarelor. Nu e prima oară, cînd Iliescu neagă relaţiile ”speciale” pe care le-a avut cu liderul sovietic, înainte de 1989. De ce? E simplu: miza e acuzarea sa în dosarul Revoluţiei.

Un lucru nu i se poate reproşa lui Mihail Gorbaciov - că nu a avut curajul schimbării, afirmă fostul preşedinte al României Ion Iliescu: „Fie şi numai pentru asta, va rămâne în istoria agitatului secol XX”.

Fostul preşedinte Ion Iliescu a declarat, într-un interviu, că nu l-a cunoscut pe Mihail Gorbaciov în timpul studenţiei de la Moscova, dar a adăugat că a avut totuşi în facultate un coleg de grupă ajuns ulterior celebru: pe fostul premier chinez Li Peng.

Pentru cei mai tineri, trebuie spus că acest titlu atrăgător, ”Eterna şi fascinanta Românie”, ca al unui pliant turistic, a fost acoperirea unei afaceri de corupţie, din timpul regimului Iliescu. Era vorba de un album foto de dimensiuni mari, plătit din bani publici şi destinat promovării României, în străinătate. Un fel de ”frunză” mai consistentă, a Elenei Udrea. Că aşa erau timpurile, pe atunci: conta să fie mare şi gros - regula de aur a produselor comuniste. Cu el urmau să fie înzestrate ambasadele noastre, în lipsă de altceva, inclusiv de chipurile unei alte generaţii de diplomaţi, decît ”acoperiţii” regimului comunist, ”rotiţi” între ei, în lipsă de altceva mai bun. Dar nici asta nu s-a mai făcut: sume mari de bani s-au risipit, de fapt, fiind ”sifonate” sub acest pretext al ”albumului”, pentru campania electorală a lui Ion Iliescu. E o parte din furtul a 11 miliarde de dolari: în 1990, Ceauşescu lăsase moştenire o datorie externă zero şi un excedent de 2 miliarde, în 1996 Iliescu lăsa în urmă o datorie externă de 8,7 miliarde şi o economie pusă la pămînt.

Vizita lui Bill Clinton la Bucureşti în vara anului 1997 a fost una de consolare. În schimbul aderării la NATO a României, amînată, s-a semnat Parteneriatul strategic dintre România şi Statele Unite ale Americii, la 11 iulie 1997, dată de la care astăzi s-au împlinit şi sărbătorit 25 de ani. Emil Constantinescu făcuse tot ce era omeneşte posibil ca să grăbească acest proces, dar americanii nu aveau încredere în România şi în politica duplicitară a regimului politic anterior. A fost nevoie ca Emil Constantinescu să-şi sacrifice cariera politică, aprobînd survolul României de către avioanele NATO angajate în războiul din Iugoslavia, ca să şteargă ultimele reticenţe faţă de România. Fără el şi gestul său de curaj, NATO ar fi fost pentru România o ţintă îndepărtată. Poate am fi intrat în Alianţă cu cel puţin cinci ani mai tîrziu, dacă nu cu zece. Au mai fost şi alte acţiuni, din umbră, care au sporit încrederea americanilor. Cînd preşedintele Clinton vizita România, tocmai se demantelase o amplă acţiune de ”spionaj de stat” în favoarea Rusiei, prin punerea instituţiilor din România în legătură cu Moscova, printr-un ”fir roşu” secret. Era dovada supremă a duplicităţii României lui Iliescu, faţă de SUA şi NATO: noi ne declaram pro-europeni şi pro-americani, dar în secret întăream comunicaţiile cu oficialii ruşi. Ion Iliescu, Nicolae Văcăroiu, Mircea Coşea, Teodor Meleşcanu, Vasile Ionel, Gheorghe Tinca, Ioan Doru Tărăcilă, Virgil Măgureanu, Dumitru Cioflină, Ioan Talpeş, Ion Magdalena sînt cei care au semnat o hotărîre a CSAT, la şase luni de la încheierea Parteneriatului cu NATO (26 ianuarie 1994), prin care România se punea, în secret, la dispoziţia ruşilor, printr-un ”fir roşu” cu Moscova.

Un studiu arată că politicienii trăiesc mai mult decât populaţia generală, pe baza informaţiilor preluate din 11 ţări şi după studierea a peste 57.500 de politicieni. Au o speranţă de viaţă cu şapte ani mai mare.  În ultimii ani, creşterea speranţei de viaţă a stagnat în multe ţări cu venituri mari şi chiar a scăzut […]

Ceea ce s a petrecut acum 32 de ani în Bucureşti a fost un adevărat măcel, pe care însă preşedintele Iliescu l a privit de la bun început altfel. Ca pe un western. ”Aceasta le spuneam şi unor ziarişti americani, într o discuţie, pornind de la unele similitudini cu subiectele din filme western, de care am fost cu toţii suprasaturaţi. Cînd o localitate americană era obiectul unui atac al unor bandiţi – şeriful bătut, legat fedeleş, case incendiate, inclusiv localul poliţiei, victime, crime –, se organizează după aceea potera bărbaţilor din localitate, care îi descoperă pe bandiţi într o fermă ocupată samavolnic. Potera îi arestează pînă la urmă pe bandiţi, dar, inevitabil, provoacă pagube şi victime nevinovate. Îşi punea oare cineva, după aceea, problema să i tragă la răspundere pe cei care îi pedepsiseră pe bandiţi, inclusiv pentru faptul că produseseră pagube fermierului?” Acest citat este preluat dintr un interviu acordat de Ion Iliescu revistei România literară la 30 iunie 1990, cînd încă multe sute de persoane erau în continuare reţinute şi anchetate ilegal, în urma mineriadei din 13-15 iunie 1990.

Mă întreb ce mai face Ion Iliescu şi la ce se gîndeşte şi nu mă pot împiedica să nu admit că, într-un fel, a cîştigat o parte a pariului său. Chiar dacă nu pe cel cu istoria. Dar a asigurat continuitatea regimlui, pe care l-a iubit. Mai mult, a reuşit să facă ceea ce nimeni nu credea posibil, prin anii 80: să facă unul şi acelaşi lucru, din Partid şi din Securitate.

Pe Cornel Nistorescu îl cunoaşte toată lumea: ca jurnalist, s-a pus de-a curmezişul neocomunismului Iliescu, l-a atacat pe Năstase, nu l-a iertat nici pe Băsescu. Are o voce sonoră şi profundă. Pe Mădălin Hodor, îl cunoaşte lumea pentru că i-a făcut ”căcaţi” (e drept, ”cu ochi”) pe deţinuţii politici care au trecut prin reeducarea de la Piteşti. Se pare că are predilecţie pentru acest cuvînt, cu care asociază şi România.

Cei care au fost în Piaţa Universităţii din 1990 n-au cum să nu-şi amintească şi acum, nu fără emoţie, momentul în care mulţimea striga, cu braţele ridicate în sus: Libertate te iubim/ Ori învingem, ori murim! La vremea respectivă, prezent seară de seară ca ziarist la Mitingul maraton, am scris şi publicat în Zig – […]

Generalul Victor Neculicioiu a condus, din 1983 şi pînă în 1989 serviciul de contraspionaj pentru ţările estice, cu indicativul UM 0110. L-am cunoscut la Braşov în decembrie 1992, cu prilejul unor festivităţi publice, organizate la unitatea locală a SRI, unde m-am numărat şi eu printre invitaţi, ca redactor-şef al unui cotidian local din opoziţie. În […]

Unul din secretele bine păzite ale Revoluţiei a fost ”ajutorul” cerut de Ion Iliescu la Moscova, în zilele Revoluţiei. Faptul a fost confirmat recent şi de colonelul Cătălin Ranco Piţu, care a spus că ”au existat convorbiri telefonice cu URSS, acestea fiind efectuate din biroul ministrului Apărării. A recunoscut-o chiar fostul preşedinte Ion Iliescu. Am mai probat, de asemenea, că s-a cerut ajutor militar URSS-ului. În acele condiţii, şi raportat la legislaţia de atunci, acea solicitare de ajutor militar reprezenta infracţiunea de trădare”. Trădarea s-a prescris, din punct de vedere juridic, de la comiterea faptei şi pînă acum. Dar ea rămîne, ca fapt istoric, care ar fi putut schimba faţa României.