#CentenarulRosu: Revoluţia bolşevică – cronologia unei lumi în mişcare. Căderea comunismului (IV)

Evenimentele de după 1980 au dus încet şi sigur la căderea tuturor regimurilor comuniste, inclusiv în România. Anul 1986 a marcat un eveniment tragic- accidentul nuclear de la Cernobîl, efectele acestuia putând fi văzute şi azi. Urmează un material documentar în cadrul campaniei #CentenarulRosu.

Share pe Facebook 752 afişări

#CentenarulRosu: Revoluţia bolşevică – cronologia unei lumi în mişcare. Căderea comunismului (IV)

1980 – Fenomenul “Solidaritatea”
Greva de la şantierul naval din Gdansk din 1980 a dus la închegarea unei mişcări de opoziţie muncitorească în domeniile mineritului, agricol şi industrial împotriva regimului comunist polonez. Mult mai amplă şi mai puternică decât cea din 1970, fiind o consecinţă pe termen lung a ineficienţei sistemului economic planificat şi etatist impus de comunişti, această mişcare a dus chiar la căderea primului secretar al Partidului Muncitoresc Unit Polonez (comunist), Edward Gierek. În contextul celei mai grave crize cunsocute de agitata Polonie de la sfîârşitul războiului mondial, a fost înfiinţat la Gdansk în septembrie 1980 sindicatul Solidaritatea condus de electricianul Lech Walesa, care a ajuns să numere câteva milioane de aderenţi în toată ţara. Sindicatul a fost perceput în curând ca o mare ameninţare de către regimul comunist, generalul W. Jaruzelski, noul lider de partid, instituind la 13 decembrie 1981 legea marţială, parţial şi pentru a preveni o invazie sovietică. Deşi Solidaritatea a fost interzisă, anii ‘80 vor fi marcaţi de o confruntare permanentă între regim şi opoziţia coagulată în jurul sindicatului muncitoresc, un contestatar incomod mai ales din punct de vedere ideologic pentru întreg lagărul comunist: opoziţia masivă venea chiar din rândurile celor pe care comuniştii pretindeau că-i reprezintă. Eliberat în 1992, Lech Walesa a primit premiul Nobel pentru pace în 1983, o recunoaştere din partea lumii libere a modului paşnic în care şi-a susţinut ideile referitoare la drepturi şi libertăţi în faţa unui regim opresiv.


1985 - Gorbaciov devine secretar general al PCUS
Leonid Brejnev, secretar general al PCUS, a încetat din viaţă în 1982, la 76 de ani. Simbol al stagnării societăţii sovietice în epoca de după timidele reforme ale lui Hrusciov (1964-1982), Brejnev a cumulat şi funcţia de şef de stat din 1977, fără a face însă o întoarcere la metodele clasice staliniste de conducere. Printre deciziile cele mai importante luate în timpul conducerii sale, caracterizată totuşi de un anume grad al conducerii colective asumate de gerontocraţia din Biroul Politic al CC al PCUS, au fost invaderea Cehoslovaciei în 1968 şi a Afganistanului în 1979. Aceasta din urmă a fost luată în ultimii ani ai vieţii, când bătrâneţea şi boala îşi spuneau cuvântul, şi a încheiat practic perioada destinderii în relaţiile cu Vestul. I-a succedat în aceste funcţii Iuri Andropov, şeful KGB din 1967. Deşi era un conervator din punct de vedere ideologic, anii îndelungaţi petrecuţi la conducerea serviciului secret i-a permis să înţeleagă realităţile din URSS şi necesitatea unor reforme pentru supravieţuirea sistemului. Ca atare, el a luat unele măsuri cu tentă reformatoare, în special în domeniul schimbărilor de personal. Deşi nu au avut ecou în epocă, aceste decizii îl fac astăzi un precursor al reformelor lui Grobaciov. A murit bolnav în 1984, la 72 de ani. I-a urmat Konstantin Cernenko, un ucrainean conservator, care a murit bolnav în martie 1985, neavînd timp să se mai remarce. Venirea la putere a tânărului Mihail Gorbaciov în martie 1985 a întrerupt seria conducătorilor bătrâni şi bolnavi ai URSS. Născut în 1931, el devine membru al CC al PCUS în 1971 şi al Biroului Politic în 1980. În fata necruţătoarelor realităţi ale societăţtii sovietice după 70 de ani de comunism, noul secretar general iniţiază o politică de reforme în scopul salvării sistemului socialist sovietic şi mondial. În cadrul acestei politici, Gorbaciov introduce conceptele glasnost (transparenţă) şi perestroika (restructurare). Dar aceasta politică a generat două efecte diferite, dar la fel de antagonice faţă de ea: opozitia conservatoare din partid şi tendinţele naţionaliste centrifuge din cele 15 republici unionale. Aceste două curente politice vor submina constant eficacitatea refomelor, ducând apoi chiar la eşecul lor. De asemenea, în plan extern lansează o politică de destindere cu Occidentul, urmărind ca prin dezarmare şi încredere reciprocă să poată reduce din presiunea pe care bugetul militar o efectua asupra unei economii planificate din ce în ce mai şubrede.


1986 - Accidentul nuclear de la Cernobîl
În aprilie 1986 a avut loc, la centrala atomică sovietică de la Cernobîl, cel mai grav accident din istoria energiei nucleare. Sistemul de răcire al reactorului 4 s-a defectat, provocând astfel explozia reactorului şi un puternic incendiu. Situată în nordul Ucrainei la graniţa cu Belarus, centrala a devenit epicentrul unui nor reactiv care a fost descoperit şi în Suedia. De-abia atunci, la câteva zile după explozie, conducerea sovietică a recunoscut accidentul. Regiunea înconjurătoare a fost evacuată, dar Ucraina estimează astăzi numărul victimelor la peste 8000 ca urmare a accidentului şi operaţiunilor de curăţire. Pe de altă parte, autorităţile de la Kiev menţin încă în funcţiune unele reactoare ale vechii centrale sovietice, din cauza necesităţilor energetice ale ţării.


1989 – Căderea regimurilor comuniste în Europa de Est
Politica reformistă a lui Gorbaciov va influenţa direct şi indirect situaţiile din ţările comuniste aliate ale URSS în Pactul de la Varşovia. Comuniştii reformişti sunt susţinuţi discret să preia puterea pentru a aplica noul model emanat de la Kremlin, dar efectele nu vor fi aceleaşi în aceste ţări. Momentul crucial l-a reprezentat anul 1989, când Gorbaciov a anunţat că URSS nu va interveni în cazul unor schimbări în ţările aliate, echivalând cu renunţarea la doctrina Brejnev a “suveranităţii limitate” a ţărilor socialiste. În Ungaria, în octombrie, reformatorii vor transforma partidul comunist în unul socialist şi Republica Populară Ungară în Republica Ungaria, prin schimbari constituţionale, acceptând şi alegeri pluraliste pentru 1990. În Polonia dupa zece ani de criză politico-socială comuniştii lui Jaruzelski acceptă să discute în aprilie la Masa Rotundă cu Solidaritatea, rezultatul fiind desfăşurarea alegerilor pluraliste în iunie şi instalarea în septembrie a primului guvern necomunist din Estul Europei, condus de Tadeusz Mazowiecki şi sprijinit de Solidaritatea. În RDG, marile demonstraţii declanşate în august şi fluxul crescând al refugiaţilor în RFG permis de reformatorii maghiari către Austria au dus la căderea regimului Erich Honecker la 18 octombrie, succesorul său Egon Krenz fiind nevoit să accepte căderea Zidului Berlinului la 9 noiembrie, situaţie care va deschide calea unificării Germaniei în 1990. A doua zi dupa căderea zidului, Todor Jivkov, liderul stalinist al Bulgariei, va demisiona, lăsând locul favoritului lui Gorbaciov, Petar Mladenov. La Praga, în noiembrie-decembrie, Gustav Husak, care preluase puterea după reprimarea ‘’primăverii de la Praga’’ în 1968, va demisiona, preşedinţia Cehoslovaciei fiind preluată de scriitorul Vaclav Havel, simbolul disidenţei intelectuale din Europa de est. În sfârşit în România, Ceauşescu izolat total, după ce eşuase în încercarea de a realiza o intervenţie a Pactului de la Varşovia în Polonia pentru a se preveni luarea puterii de către guvernul Mazowiecki, a fost răsturnat la 22 decembrie, pe fondul unei revolte populare.


1990 - Autodizolvarea Organizaţiei Tratatului de la Varşovia
În conditiile cãderii regimurilor staliniste din Europa de est în anul 1989, Organizaţia Tratatului de la Varşovia şi-a pierdut coeziunea ideologică, deşi un protocol pentru prelungirea valabilităţii lui fusese încheiat la 26 aprilie 1985. Acest aspect s-a accentuat în anul 1990 cînd în procesul constituirii unor sisteme democratice prin alegeri libere pluraliste, comuniştii reformatorii au pierdut şi ei teren în aceste ţări, unde orientarea prooccidentală a început să se manifeste din ce mai evident în politica externă. În 1990 OTV a pierdut ca membru RDG-ul, ca urmare a reunificării germane, după ce Albania se retrăsese deja în 1968 ca urmare a invaziei Cehoslovaciei. Începând cu reuniunea CSCE de la Paris din noiembrie 1990, ţările membre s-au pronunţat pe rând, începând cu Ungaria, pentru autodizolvarea OTV. MAE de la Bucureşti s-a pronunţat în acest sens la 6 februarie 1991, iar URSS ultima. Ca urmare, la 1 iulie 1991 la Palatul Czernin de la Praga a fost semnat protocolul încetării valabilităţii tratatului de către reprezentantii Bulgariei, Cehoslovaciei, Ungariei, Poloniei, URSS şi României. La conferinţa de presă de după semnarea documentelor s-a afirmat că „al doilea război mondial s-a încheiat abia acum“. La întâlnirea cu preşedintele român Ion Iliescu, omologul său ceh Vaclav Havel a remarcat: „ne întâlnim cu un prilej foarte plăcut. Înmormîntăm una din ultimele rămăşiţe ale războiului rece“.

Unificarea Germaniei
Reunificarea Germaniei a fost iniţiată de îndrăzneţul plan în zece puncte lansat de cancelarul federal creştin-democrat Helmut Kohl (1982-1998) în noiemrbie 1989, dupa căderea zidului. Iniţiativa sa a fost sustinută în RDG, unde partidele democratice, în frunte cu creştin-democraţii, au câştigat alegerile libere din 1990. Reunificarea a avut o faza preliminară economică, care a început la 1 iulie 1990, cînd marca vestică a devenit monedă unică în ambele Germanii. În timpul mandatelor de cancelar ale lui Kohl, Germania a cunoscut o mare prosperitate economică având ca urmare creşterea influenţei politice pe plan mondial. Acesta a fost contextul în care el a reuşit marele succes al carierei sale politice: reunificarea germană de la 3 octombrie 1990, care a fost de fapt o absorbţie în RFG a landurilor formate pe teritoriul RDG. La capătul unui an de negocieri intense şi îndrăzneţe cu cele patru mari puteri învingătoare în războiul mondial (URSS, Marea Britanie, Franţa şi SUA), precum şi cu RDG, Kohl a reuşit să obţină acordul pentru unirea celor două state germane. Elementul esenţial al reuşitei a fost obţinerea acordului lui Mihail Gorbaciov, care a realizat în cele din urmă că o Germanie unificată în cadrul NATO este mai acceptabilă decît una neutră, aşa cum doreau iniţial sovieticii.


1991 – Eşecul puciului din URSS
Pierderea Europei de Est de către URSS prin autodizolvarea OTV şi CAER în 1991, pericolul pierderii monopolului puterii de catre PCUS în URSS şi mai ales pericolul dezintegrării URSS din cauza dezvoltării mişcărilor naţionaliste republicane, în special în ţările baltice, i-au determinat pe conservatorii comunişti să organizeze o lovitură de stat, pentru a opri reformele. La 19 august un Comitet de stat pentru starea excepţională, condus de vicepreşedintele Ghenadi Ianaev, din care mai făceau parte, printre alţii, premierul Valentin Pavlov şi şeful KGB Vladimir Kriucikov. Ei l-au izolat pe Gorbaciov la vila prezidenţială din Crimeea, dar preşedintele Rusiei, Boris Elţîn, care îl criticase pe Gorbaciov pentru lentoarea reformelor, va prelua conducerea rezistenţei politice şi civile împotriva puciştilor. Ca urmare armata şi KGB-ul nu vor interveni decisiv împotriva sediului Parlamentului rus şi în cele din urmă la 21 august, lovitura de stat a eşuat, după ce şi Occidentul nu-i recunoscuse pe pucişti. Mihail Gorbaciov s-a întors la Moscova. Pierduse deja partida, deşi a încercat să recâştige teren demisionând din PCUS, în timp ce unii pucişti s-au sinucis şi alţi activişti au fugit în China comunistă. În mod semnificativ, Santiago Carrillo, patriarhul comunismului spaniol, a declarat în aceste momente: „După evenimentele din august din U.R.S.S., nu cred că sistemul comunist mai are vreo raţiune să continue să existe. Cei ce doresc să rămână comunişti au acest drept. Cred că asta e o greşeală, dar e dreptul lor“.

Desfiinţarea URSS şi formarea CSI
În lunile de după puciul din august 1991, autoritatea preşedintelui sovietic Mihail Gorbaciov s-a redus continuu, ţările baltice au devenit independente, iar puterea preşedinţilor republicani a devenit din ce în ce mai mare. Ca urmare la 8 decembrie 1991 la Minsk, preşedintii republicilor slave, Boris Elţîn (Rusia), Leonid Kravcenko (Ucraina) şi Vladimir Şuskevici (Belarus) au semnat un acord care punea bazele CSI, la care au aderat şi celelalte republici, cu excepţia Georgiei. Dar în următorii ani, din cauza tendinţelor noilor state de a-şi apară prerogativele suveranităţii de abia câştigate, CSI se va dovedi a fi departe de o structură integrată de tipul UE sau NATO. În Rusia, inima CSI, preşedintele Elţîn a dominat scena politică a anilor ‘90, cîştigând din nou alegerile prezidenţiale în faţa comuniştilor. El va susţine implementarea economiei de piaţă şi a sistemului democratic, procese care se derulează încet, dată fiind mărimea Rusiei, deşi FMI a injectat miliarde de dolari în economia rusă. În cele din urmă Elţîn a cîştigat în plan militar confruntarea cu Parlamentul dominat de comunişti şi naţionalişti şi a obţinut suspendarea independenţei republicii secesioniste a Ceceniei în august 1996, după un război sângeros de doi ani. În plan extern, după primii ani de apropiere cordială de Occident, extinderea NATO a situat Rusia pe o poziţie de contestare a lumii unipolare dominate de SUA.

Agenţia MEDIAFAX a lansat Campania #CentenarulRoşu, la 100 de ani de la momentul în care comunismul a început să prindă rădăcini.O campanie eveniment despre istoria cunoscută şi mai puţin cunoscută, efectele revoluţiei ce avea să producă unele dintre cele mai mari transformări.

Share pe Facebook

Dacă ţi-a plăcut articolul, urmăreşte MEDIAFAX.RO pe FACEBOOK »

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Taguri:
COMUNISM ,
CENTENARUL ROSU ,
Versiunea: mobil  |  completa
ULTIMA ORĂ
BREAKING NEWS! Gest FĂRĂ PRECEDENT anunţat pe neaşteptate de Liviu Dragnea. „Este un APEL DISPERAT”

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul Mediafax SA.

mediafax.ro
Închide