#CentenarulRosu: Revoluţia bolşevică – cronologia unei lumi în mişcare. Războiul Rece (III)

Perioada 1948-1970 marchează evenimente precum înfiinţarea NATO, dar şi construirea Zidului Berlinului. Competiţia ştiinţifică şi tehnologică din perioada Războiului Rece a făcut ca primul om să ajungă în spaţiu. Şi tot în această perioadă, în România, Ceauşescu devine secretar general al PCR.

Share pe Facebook 543 afişări

#CentenarulRosu: Revoluţia bolşevică – cronologia unei lumi în mişcare. Războiul Rece (III)

Cade “Cortina de fier”
După înfrângerea în alegerile din iulie 1945 în faţa laburiştilor, Winston Churchill a continuat să-i conducă pe conservatori în opoziţie. În contextul declanşării divergenţelor între occidentali şi sovietici în privinţa regimurilor instalate de sovietici în Europa de Est şi a crizelor din Grecia, Turcia şi Iran, el a efectuat un turneu politic în SUA. Aici la Universitatea din Fulton (Missouri), în prezenţa preşedintelui Harry Truman, el a ţinut în martie 1946 un discurs în care a afirmat că: “de la Sttetin, la Marea Baltică, la Trieste la Marea Adriatică, o cortină de fier a căzut deasupra Europei”. Acest celebru discurs, prin care Occidentul admitea existenţa de facto divizarea Europei este considerat de unii istorici a fi momentul simbolic al începutului Războiului Rece şi al lansării celebrei expresii “cortina de fier”.


1948 - Naţionalizarea în RPR
La 11 iunie 1948, Marea Adunare Naţională a votat legea pentru naţionalizarea principalelor întreprinderi industriale, miniere, bancare, de asigurări şi de transport. Ales în martie 1948, noul for legislativ, dominat acum complet de comuniştii lui Gheorghiu Dej şi condus de dr. Constantin Parhon, începe să creeze cadrul legislativ pentru trecerea la socialism în economie. Aceasta se realiza conform programului Partidului Muncitoresc Român, inspirat de modelul stalinist şi aplicat de noul guvern condus tot de Petru Groza. Această lege viza trecerea în proprietatea statului, fără despăgubirea proprietarilor, a marilor firme economice. Era primul pas important către economia planificată şi centralizată bazată pe proprietatea de stat, urmat chiar la 1 iulie de înfiinţarea Comitetului de Stat al Planificării. Pe de altă parte, era lichidată economic categoria socială a marilor întreprinzători particulari. Deşi se considera că prin “naţionalizare” aceste bunuri trec în mâinile naţiunii, ele vor deveni de fapt ale nimănui, fiind doar administrate de birocraţia de partid şi de stat, în primul rând în folos propriu.


1948 – 1949 Blocada Berlinului
Tensiunile crescânde dintre URSS şi Occident declanşate după încheierea războiului mondial au atins un punct de criză prin blocada Berlinului din 1948-1948. Stalin dorea să testeze capacitatea de reacţie a occidentalilor într-o astfel de situaţie şi a ales fosta capitala germană, împărţită atunci în patru sectoare de ocupaţie: american, britanic, francez şi sovietic. La 24 iunie 1948 sovieticii au închis căile terestre de acces prin zona lor de ocupaţie din Germania către sectoarele occidentale ale Berlinului. Ripostând acestei sfidări, forţele aeriene anglo-americane au început să transporte zilnic toate materialele necesare populaţiei din Berlinul de vest. Convinşi că acest pod aerian nu va reuşi din cauza marilor probleme logistice şi a iernii, sovieticii nu au intervenit iniţial. În pofida acestor greutăţi, aliaţii au reuşit chiar să menţină un ritm de un avion la câteva minute, sovieticii au înţeles că pierduseră partida, redeschizând căile terestre de comunicaţie la 12 mai 1949. Dar blocada Berlinului va constitui prima criza majoră a Războiului Rece şi va avea printre urmări formarea NATO.


1949 – Apare CAER
După ce încheiase acorduri economice bilaterale cu ţările din Europa de est unde instalase regimuri comuniste în anii 1945-1948, Stalin a decis să reunească aceste ţări într-o singură organizaţie economică, pentru a crea un singur sistem economic comunist. Astfel, la 25 ianuarie 1949, la Moscova, a fost creat Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER) din care făceau parte: URSS, Republica Populară Română, Republica Populară Bulgară, Republica Populară Polonă, Republică Populară Ungară şi Cehoslovacia. La această organizaţie economică vor adera în februarie Republica Populară Albania, în septembrie 1950 Republica Democrată Germană şi în iulie 1962 Republica Populară Mongolă, depăşind astfel cadrul european.

Apare şi NATO
Temerile privind o posibilã renaştere a pericolului german au determinat Franţa şi Marea Britanie să semneze un tratat de alianţă în martie 1947 la Dunkerque. Acest tratat a fost extins în 1948, când a fost semnat Tratatul de la Bruxelles, de către cele două ţări împreună cu Belgia, Olanda şi Luxembourg, de această dată împotriva oricărui pericol, adică şi împotriva URSS. Tratatul de la Bruxelles trebuia să convingă Congresul SUA că europenii sunt decişi să facă eforturi serioase pentru ca SUA să abandoneze politica izolaţionistă şi să participe la o alianţă pe timp de pace. După un an de discuţii, în 4 aprilie 1949, cele 5 ţări împreună cu SUA, Islanda, Canada, Norvegia, Portugalia, Italia şi Danemarca au semnat la Washington Tratatul Atlanticului de Nord, în al cărui preambul se menţionau valorile democraţiei care uneau pe semnatari. Prin articolul 5 al acestui tratat, creat în baza Chartei ONU privind dreptul la apărare colectivă, părţile se angajau să îşi ofere ajutor în cazul unei agresiuni asupra zonei euroatlantice.

Apare Consiliul Europei
Consecinţele negative ale celui de al doilea război mondial, cea mai mare conflagraţie din istorie cu 50 de milioane de morţi, i-a determinat pe europeni să caute diverse soluţii pentru a împiedica izbucnirea altuia prin promovarea cooperării între statele europene în spiritul valorilor democratice. O astfel de soluţie a fost şi Consiliul Europei, organizaţie politică interguvernamentală pentru promovarea democraţiei şi drepturilor omului. A apărut şi datorită eforturilor fostului premier britanic Winston Churchill, fiind inaugurată la 5 mai 1949 la Strasbourg, capitala Alsaciei, teritoriu îndelung disputat de Franţa şi Germania în ultimii 300 de ani. Membrii fondatori au fost Marea Britanie, Belgia, Danemarca, Irlanda, Italia, Luxembourg, Norvegia, Olanda, Suedia şi Franţa. Deşi numărul ţărilor membre ale Consiliului a crescut ulterior, în perioada Războiului Rece statele comuniste din Europa de est nu au aderat la această organizaţie, din cauza diferenţelor ideologice.

Republica Populară Chineză
După capitularea Japoniei în septembrie 1945, comuniştii lui Mao Tze Dun şi naţionaliştii lui Cian Kai Şi au rămas faţă în faţă. Deşi SUA au încercat să medieze un acord între cele două puternice personalităţi politice chineze, situaţia a degenerat rapid într-un nou război civil. SUA şi URSS au sprijinit cu material de război cele două părţi, dar factorul decisiv a fost disciplina şi organizarea Armatei Roşii chineze, net superioară armatei naţionaliste, măcinată de indisciplină şi corupţie, fapt recunoscut chiar de consilierii americani din timpul războiului mondial. După trei ani de război (1946-1949), în care au cucerit oraş după oraş pornind de la bazele lor rurale, comuniştii au cucerit Shanhai şi Beijing, în timp ce mareşalul Cian s-a retras spre sud, în insula Taiwan. Ca o încununare politică a acestor victorii militare, la 1 octombrie 1949 a fost proclamată Republica Populară Chineză, condusă de partidul unic al lui Mao Tze Dun.


1951- Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO)
Pentru a preveni o nouă confruntare franco-germană, Robert Schuman, ministrul de externe francez de orgine alsaciană, a propus la 9 mai 1950 punerea sub control comun a industriilor extractive şi de apărare ale Franţei şi Germaniei, situate în special în zona frontierei comune. Propunerea sa, cunoscută ca “Planul Schuman”, a fost extinsă apoi prin participarea Italiei, Belgiei, Olandei şi Luxembourgului la crearea Comunităţi europene a Cărbunelui şi Oţelului la 18 aprilie 1951. A fost primul pas către crearea Europei instituţionalizate şi integrate cunoscută azi ca UE. Ca o recunoastere a importanţei propunerii lui Schuman în acest sens, ziua de 9 mai a fost declarată Ziua Europei.


1953 – Decesul lui Stalin

La 5 martie 1953 Iosif Visarionoici Djugaşvili (Stalin), secretar general al PCUS din 1922 şi prim ministru al URSS din 1941 a încetat din viaţă la vîrsta de 74 de ani. Decesul a survenit după o agonie de câteva ore, survenită după o seară petrecută cu principalii săi locotenenţi, membri ai Biroului Politic al partidului: ministrul de interne Lavrenti Beria, Nikita Hruşciov, Ghiorghi Malenkov, etc. Aceştia l–au vegheat până la sfârşit, fără să facă ceva desoebit, după care au decis separarea principalelor două funcţii: Hruşciov a preluat conducerea partidului, iar Malenkov pe cea a guvernului. Cei doi se temeau de atotputernicul Beria, simbolul terorii staliniste, pe care l-au arestat şi executat în secret în decembrie acelaşi an cu ajutorul şefului armatei, mareşalul Ghiorghi Jukov. Acest act de luptă pentru putere s–a dorit a fi şi un semnal puternic de intrare într–o nouă epocă: a dezgheţului intern şi a destinderii externe.

Revolta anticomunistă din Berlinul de est
Ca urmare a situaţiei social-economice dificile provocată de efectele războilui şi implementarea economiei planificate ineficiente, nemulţumirile muncitorilor din Berlinul de est, capitala RDG, au crescut la maximum în momentul în care s-a preconizat o creştere a normelor lor de muncă. În contextul ‘’dezgheţului’’ survenit după moartea lui Stalin în martie, ei s-au revoltat la 17 iunie 1953. Deşi Comisia de control sovietică în Germania fusese desfiinţată la 29 mai 1953, sovieticii au reacţionat rapid şi militarii lor au reprimat revolta muncitorilor, care a fost urmată de o represiune şi încetinirea dezgheţului în Germania, considerată prea importantă totuşi pentru securitatea blocului sovietic. Revolta muncitorilor berlinezi a reprezentat prima mişcare de protest social de amploare în lagărul comunist.


1955 - Tratatul de la Varşovia
Răspunsul iniţial al URSS la crearea NATO a fost unul de natură economică, prin crearea CAER. Dar integrarea RFG în NATO în 1955, ca ţară suverană, a schimbat datele problemei, atât din punct de vedere al creşterii puterii Alianţei, cât şi al modificării intervenite problema germană, element esenţial în suspans în relaţiile internaţionale postbelice. Ca urmare, la 14 mai la Varşovia, reprezentanţii URSS, Republicii Populare Române, Republicii Populare Polone, RDG, RP. Bulgaria, Cehoslovaciei, Republicii Populare Ungare şi Republcii Populare Albania, au semnat un tratat de alianţă, asemănător ca scop cu cel semnat de occidentali în 1948 la Washington. Albania s-a retras din alianţă în 1968, în urma invadării Cehoslavaciei de către forţele Pactului, ale cărui structuri şi politică erau controlate de către sovietici. Elementul ideologic a fost unul din elementele de coeziune ale alianţei, dispariţia regimurilor comuniste din aceste ţări în 1989, conducînd la autodizolvarea Pactului în 1991.


1956 - Revoluţia maghiară
Eşecul industrializării rapide şi cooperativizarea forţată promovată de dictatorul stalinist Matias Rakosi au provocat scăderea dramatică a nivelului de trai în Ungaria şi puternica nemulţumire a populaţiei, acesta fiind demis în iulie 1956. Noul guvern al reformatorului Imre Nagy format în octombrie 1956, care a beneficiat de o largă susţinere populară datorită criticării sistemului stalinist în timpul guvernării sale din 1953 - 1955, a atins punctul limita când a pus problema ieşirii Ungariei din Pactul de la Varşovia şi neutralitatea ţării. Conducerea sovietică a reacţionat imediat şi a ordonat intervenţia militară care s-a soldat cu lupte sângeroase mai ales la Budapesta, la 4 noiembrie 1956. Nagy a fost arestat, deţinut în România o perioadă, apoi judecat şi executat în 1958. Sovieticii l-au înlocuit cu Janos Kadar, care deşi şi-a început domnia cu o puternică represiune, a reluat practic în anii ’60 politica de reforme a lui Nagy.


1957 – Apare Piaţa Comună
În continuarea eforturilor de integrare, cele 6 ţări din Europa de vest au iniţiat în iunie 1955 în Italia, la Messina, negocieri pentru crearea altor două comunităţi asemănătoare: Piaţa Comună şi Euroatomul. Documentele respective au fost semnate la Roma la 25 martie 1957, iar la 1 ianuarie 1958 aceste tratate au intrat în vigoare, ansamblul celor trei comunităţi fiind cunoscut sub numele de Comunităţile Economice Europene (CEE). Ele se vor extinde în 1973 cu Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca, în 1981 cu Grecia, în 1986 cu Spania şi Portugalia, continuând în acelaşi timp adâncirea procesului de integrare prin crearea unei Comisii Europene unice în 1965. Printre marii iniţiatori şi artizani ai integrării europene s-au numărat preşedintele francez Charles de Gaulle, cancelarul german Konrad Adenauer şi premierii italian Alcide de Gasperi şi belgian Paul Spaak.

Sputnik
Primul satelit artificial al Pământului a fost satelitul sovietic Sputnik 1 lansat la 4 octombrie 1957, urmat imediat de Explorer 1 american la 31 ianuarie 1958. Aceste lansări au fost expresia ştiinţifică şi tehnologică a competiţiei complexe în care s-au angrenat cele două superputeri în Războiul Rece, sateliţii făcând parte din programul de înarmări spaţiale. Ambele superputeri au beneficiat în acest sens de progresele tehnico-ştiinţifice ale savanţilor germani capturaţi la sfârşitul războiului mondial. Aceste sateliţi artificiali au evoluat pe orbite circumterestre la câţiva zeci de km deasupra Pământului, de unde Sputnikul a realizat prima transmisie din spaţiu cu celebrul său semnal ‘’bip-bip’’. Satelitul sovietic a fost precedat de lansarea a primelor doua rachete intercontinentale în august 1957. Ca urmare a succesului experimentului, Nikita Hrusciov şeful PCUS, i-a permis lui Serghei Korolev, proiectantul rachetelor, să încerce lansarea satelitului.


1961 - Zidul Berlinului
În dimineata zilei de13 august 1961, sub conducerea lui Erich Honecker, înalt responsabil al Partidului Socialist Unit din Germania (comuniştii est-germani), a început construirea unei baricade în Berlinul de est de a lungul liniei de demarcaţie cu partea vestică. Conducerea de partid şi de stat a Germaniei comuniste încerca astfel, cu aprobarea Moscovei, să izoleze Berlinul de vest, oraş autonom sub controlul SUA, Franţei şi Marii Britanii pentru a opri valul de refugiaţi est-germani spre Occident. În lipsa unei graniţe fortificate, fluxul de refugiaţi ilegali ameninţa să depopuleze ţara, după 12 ani de existenţă a RDG, ca stat creat de sovietici. Baricada improvizată la 13 august a fost consolidată în zilele următoare, ajungând la proporţiile unui adevărat zid. Deoarece sovieticii nu au pus în pericol legăturile occidentalilor cu Berlinul de vest, aceştia nu au reacţionat, evitându-se astfel o criză de genul celei din 1948-1949. Deşi era menit să reprezinte o măsură de forţă a regimului şi a blocului sovietic, Zidul a fost mai curând expresia slăbiciunii sale, deoarece era îndreptat împotriva propriilor cetăţeni şi nu împotriva exteriorului.

Primul om în spaţiu
Primul om în spaţiu a fost cosmonautul sovietic Iuri Gagarin, care a zburat cu Vostok (est) 1 pe o orbită circumterestră la 12 aprilie 1961. Astfel URSS a marcat un nou punct în competiţia sa spaţială cu SUA, care l-au trimis pe John Glenn pe orbită abia la 20 februarie 1962 cu misiunea Mercury Atlas 6. Pilot militar, Gagarin va muri într-un accident de antrenament.


1962 – Criza rachetelor cubaneze
Criza rachetelor a constituit cel mai important moment al Războiului Rece prin nivelul tensiunii politice atins. După eşecul invaziei opoziţiei anticastriste, sprijinită de CIA, în Golful Porcilor din Cuba în aprilie 1961, URSS a început să instaleze în secret rachete nucleare în insula din Marea Caraibelor pentru a preveni repetarea unui atac împotriva regimului de stînga al lui Fidel Castro. Dar avioanele de recunoaştere la mare altitudine americane au descoperit lansatoarele de rachete sovietice şi la 22 octombrie 1962 preşedintele american John Kennedy a cerut retragerea acestora, impunând o blocadă navală în jurul Cubei. După o săptămîna de tensiune politico-diplomatică, legată de posibilitatea străpungerii blocadei de navele sovietice cu consecinţele corespunzătoare, URSS a acceptat la 28 octombrie retragerea rachetelor. În contextul poziţiei vitale a Cubei pentru securitatea naţională a SUA, se poate spune ca atunci lumea a fost la un pas de un “război cald” şi chiar de unul nuclear.


1963- “Telefonul roşu”
În urma crizei rachetelor din Cuba, autorităţile americane şi sovietice au ajuns la concluzia că era nucleară face necesară o comunicare mai rapidă şi directă pentru a preveni crize asemănătoare. Astfel, preşedintele american John Kennedy (1960-1963) şi premierul sovietic Nikita Hruşciov (1958-1964) au semnat la Palatul Naţiunilor din Geneva la 20 iunie 1963 un acord privind realizarea unei legături directe între liderii celor două superputeri. În cele din urmă la 31 august acelaşi an a intrat în legătură o linie de comunicare între Kremlin şi Casa Albă. Deşi este cunoscută ca “telefonul roşu” sau “linia roşie”, această linie de comunicare nu este una a mesajelor vorbite, ci a celor scrise (tipărite) prin telefax. Apelul “Mr President, the Hot Line is up” a fost folosit de exemplu de preşedinţii Johnson (1963-1969) în 1967, Richard Nixon (1969-1974) în 1971 şi 1973 (Yom Kippur), Jimmy Carter (1976-1980) în 1979.

1964 – Brejnev, secretar general al PCUS
În cursul plenarei Comitetului Central al PCUS din 14 octombrie, Nikita Hruşciov, prim-secretar al CC al PCUS şi premier, a fost eliberat din funcţii. Leonid Brejnev a fost ales prim-secretar, A. Kosîghin a preluat conducerea guvernului, iar Anastas Mikoian pe cea a Prezidiului Sovietului Suprem, echivalentul şefului statului, făcînd rocada cu Brejnev, care deţinea funcţia din 1960. Media sovietică a anunţat demisia lui Hruşciov, dar în realitate el a fost forţat să procedeze astfel, cei care au preluat puterea având de partea lor armata gata de intervenţie. Lui Hruşciov i se reproşau reformele din agricultură, care, limitate fiind, nu dăduseră mari rezultate, efectele destalinizării, care tindeau să afecteze stabilitatea nomenklaturii de partid, şi eşecurile din plan extern, în special criza rachetelor şi divergenţele cu China lui Mao. Hrusciov a murit în 1971, memoriile sale realizînd o breşă în secretomania vieţii de partid sovietice.


1965 – Ceauşescu devine secretar general al PCR
La 19 martie 1965 a încetat din viaţă Gheorghe Gheorghiu Dej, prim-secretar al CC al Partidului Muncitoresc Român şi preşedinte al Consiliului de Stat, echivalent al şefului statului, în vîrstă de 64 de ani, în urma unor probleme de sănătate. În ultimii ani ai domniei sale autoritare, pe fondul ‘’dezgheţului’’ şi destalinizării lui Hruşciov obţinuse retragerea trupelor sovietice din România (1958) şi încercase afirmarea unei poziţii distincte în cadrul lagărului sovietic prin Declaraţia PMR din aprilie 1964. Aceste demersuri au întărit poziţia regimului comunist şi a sa personală în România, dar ca în orice sistem comunist aceasta nu a rezolvat problema succesiunii. În cele din urmă, cele două tabere din Biroul Politic au găsit o soluţie ce părea convenabilă: Nicolae Ceauşescu, prim- secretar, Chivu Stoica, preşedinte al Consiliului de Stat, iar Gheorghe Maurer a rămas premier. Nominalizarea tânărului Ceauşescu, responsabil cu sectorul organizatoric al partidului, confirmată apoi de Congresul IX din iulie, se va dovedi o mutare greşită a veteranilor, care credeau ca îl vor putea controla, ca urmare a carenţelor sale intelectuale şi idelologice. În mai puţin de doi ani ei vor vedea că s-au înşelat şi că mai tânărul lor tovarăş de abia îşi începuse drumul pentru cucerirea puterii totale. Astfel, la sesiunea Marii Adunări Naţionale din 9 decembrie 1967, Nicolae Ceauşescu a fost ales şi preşedinte al Consiliului de Stat, înlocuindu-l pe rivalul său Chivu Stoica.


1966 - ‘’Marea revoluţie culturală proletară’’ din China
Planara XI a CC al Partidului Comunist Chinez din 1-12 august 1966 a adoptat celebra hotărâre cu privire la declanşarea ‘’marii revoluţii culturale proletare’’. Această campanie de masă (1966-1969), declanşată la iniţiativa lui Mao Ze Dong, atotputernicul preşedinte al PCC, urmărea revigorarea elanului revoluţionar naţional şi înnoirea instituţiilor de bază ale partidului şi ţării. În acest scop, Gărzile Roşii, formate din tineri, atacau elementele şi simbolurile sociale considerate “burgheze”. Liderii mişcării au fost Lin Biao, locţiitorul de partid şi moştenitorul prezumtiv al lui Mao, şi Jiang Qing, soţia lui Mao, care a ajuns astfel şi în Biroul Politic al CC al PCC. Această campanie a durat pînă în 1969, degenerând în dezordine şi violenţă, ducând chiar la pierderea postului de şef al statului de către Liu Shaoqi în 1968. Acest potenţial rival al lui Mao va fi reabilitat în 1980 de către reformistul Deng Xiaoping, care a pus capăt definitiv acestei perioade sumbre din istoria Chinei comuniste.


1968 – ‘’Primăvara de la Praga’’
Alexander Dubcek îl inlocuieşte în primăvara lui 1968 pe stalinistul Antony Novotny în funcţia de lider al Partidului Comunist Cehoslovac şi declanşează o serie de reforme cu caracter liberal, pentru a se depăşi situaţia de blocaj şi stagnare care începuse să se fac simţită în Cehoslovacia în anii ‘60. Dar Leonid Brejnev, liderul de partid sovietic, nu a fost de acord cu noua politică şi după eşecul tentativelor politice şi diplomatice de a-i determina pe cehoslovaci să oprească noua politică, ţările membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia invadează la 21 august 1968 Cehoslovacia sub motivul salvării cuceririlor socialismului în această ţară. Pentru a evita soarta Ungariei din 1956, reformiştii cehoslovaci nu iniţiază o opoziţie armată şi conducerea partidului şi statului trece, în prezenţa armatei sovietice, în mâinile stalinistului Gustav Husak, care opreşte reformele şi declanşează o campanie de reprimare a disidenţilor. Nicoale Ceauşescu a decis ca Republica Socialistă România să nu participe la invazie, pe care a şi condamnat-o în scena balconului din clădirea CC din 21 august, când a cîştigat cel mai important capital politic al carierei sale, atât din punct de vedere personal, cât şi pentru partid. Adversar al reformelor interne ale lui Dubcek, stalinistul Ceauşescu a susţinut totuşi poziţia cehoslovacă faţă de URSS, deoarece convenea politicii sale externe, care urmărea consolidarea autonomiei regimului comunist din România în cadrul OTV, patronat de sovietici.


Manifestaţiile studenţeşti de la Paris

Confruntat în mai 1968 cu mari demonstraţii studenţeşti la Paris, marcate de o tentă socială, preşedintele Charles de Gaulle va vedea coagulându-se o opoziţie din ce în ce mai puternică faţă de politica sa. Aceasta opoziţie se va concretiza la referendumul constituţional din 1969, când proiectul său de reformă va fi respins. Ca urmare, generalul, primul preşedinte al celei de a V a Republici, va demisiona în acelaşi an, dar linia sa politică, mai ales cea externă, va fi continuată în linii mari de următorii preşedinţi ai Franţei, colaboratori apropiaţi ai săi: Georges Pompidou şi Valery Giscard d’Estaing. De Gaulle a murit la scurt timp după demisie, în 1970, în vîrstă de 80 de ani, fiind considerat personalitatea politică care a salvat de două Franţa contemporană.


1970 - Tratatul de neproliferare a armelor nucleare
TNP are ca scop limitarea la 5 (SUA, URSS, R.P. Chineza, Marea Britanie si Franta) a numărului statelor posesoare de arme nucleare. Ulterior, peste 140 de state s-au angajat să nu achiziţioneze arme nucleare şi să accepte supervizarea materialelor lor nucleare de către Agenţia Internaţională a Energiei Atomice. TNP încearcă să prevină vânzarea de arme nucleare, oprirea programelor de înarmarea nucleară a statelor fără arme nucleare şi promovarea dezarmării şi folosirii energiei nucleare în scopuri paşnice. TNP era valabil pe timp de 25 de ani de la intrarea şi vigoare. După săptămîni de negocieri 178 de state au prelungit la New York acordul pe o perioadă nelimitată la 12 mai 1995, cu câteva zile înaintea expirării. Nu au semnat tratatul, printre alte state, Israel, India şi Pakistan.

În ultima parte a materialului documentar "#CentenarulRosu: Revoluţia bolşevică – cronologia unei lumi în mişcare" detaliem schimbările produse până în 1989 şi mai apoi căderea regimurilor comuniste în Europa de Est.

Share pe Facebook

Dacă ţi-a plăcut articolul, urmăreşte MEDIAFAX.RO pe FACEBOOK »

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Taguri:
CENTENARUL ROSU ,
COMUNISM ,
Versiunea: mobil  |  completa
ULTIMA ORĂ
MOMENT INEVITABIL pentru România. Decizia pe care România este OBLIGATĂ să o ia pentru prima oară în ISTORIE. Schimbările RADICALE impuse de Europa

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul Mediafax SA.

mediafax.ro
Închide