INTERVIU - Radu Paraschivescu, despre iubirea de fotbal: E o boală de care îmi doresc să nu mă vindec

Scriitorul Radu Paraschivescu a declarat, într-un interviu acordat MEDIAFAX, că dragostea lui pentru fotbal - sport care apare în cel mai recent volum al său, "Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri" - este "o boală care s-a cronicizat", de care însă nu îşi doreşte să scape niciodată.

Share pe Facebook 761 afişări

Radu Paraschivescu (Imagine: Ovidiu Micsik/ Mediafax Foto)

Cei care pornesc la drum pot fi exploratori, emigranţi, turişti. În "Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri", cel care-şi croieşte drum prin lume, străbătând veacuri, vremuri şi continente, este un cântec. El se aude pentru prima dată în timpul foametei din Irlanda secolului al XIX-lea, unde versurile lui exprimă compasiune pentru un deţinut închis pentru furt de porumb. Pe urmă, cuibărit în memoria deţinutului, cântecul ia calea coloniei din Macquarie,Tasmania, unde se transformă în protest faţă de abuzurile din penitenciare. Un jurnal de detenţie ţinut atunci este publicat în zilele noastre de un editor englez şi intră în atenţia unui anticar. În acest fel, cântecul se întoarce în Europa, unde devine, prin strădaniile unui fan, talismanul coral care o însoţeşte pe echipa de fotbal din Liverpool într-o finală de Liga Campionilor.

"Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri" este un roman despre suferinţă şi solidaritate, despre spaimă şi vinovăţie, despre succes şi eşec. Dar, în primul rând, este o poveste despre foamea de libertate pe care o simt oamenii indiferent dacă sunt închişi în celula unei temniţe sau între zidurile convenţiilor şi prejudecăţilor.

Volumul a fost lansat la ediţia de anul acesta a Târgului de carte Gaudeamus (Bucureşti, 21 - 25 noiembrie).

În interviul acordat MEDIAFAX, Radu Paraschivescu povesteşte cum şi-a făcut documentarea pentru acest volum, de unde a apărut curiozitatea sa pentru povestea unui cântec ce a străbătut veacurile şi, la final, face un mic exerciţiu de imaginaţie care include două mari pasiuni ale sale: fotbalul şi imnurile.

Prezentăm integral INTERVIUL acordat MEDIAFAX de Radu Paraschivescu:

Reporter: Cum aţi aflat povestea cântecului prezentată în volum?

Radu Paraschivescu: De ani de zile am căzut în mintea copiilor electronici şi vânez imnuri, cântece, dar în special imnuri şi cad în reverii din când în când. Mă preocupă şi imnurile sportive, dar şi imnurile naţionale. Povestea unora o ştiu, pe alta o bănuiesc, a altora încă n-am aflat-o. Într-una din hoinărelile astea pe YouTube, mi-a căzut sub simţuri o baladă irlandeză şi mi-a plăcut foarte mult cum sună.Am ascultat-o şi în versiune rock şi în versiune punk şi în versiune baladescă şi în versiune corală - într-o tribună de fotbal - şi am vrut să văd despre ce e vorba. Mă rog, ştiam textul şi am vrut să văd din ce s-au luat.

Ei, şi am aflat că nu e vorba de un cântec foarte vechi, e vorba de un cântec din anii '70, dar cu bătaie spre Irlanda foametei din secolul al XIX-lea. Povestea cântecului e povestea unui anume Michael şi atât, care e închis pentru că a încercat să fure porumb - porumbul care era hărăzit olandezilor -, a fost prins, deportat şi şi-a ispăşit pedeapsa într-o colonie penitenciară în Botany Bay, în Australia era în cântec, nu în Tasmania, unde l-am mutat eu. Mi-a plăcut. Am simţit aici un subiect şi m-am gândit "Ce-ar fi să scot cântecul ăsta din armătura lui de timp a anilor '70?". Şi acolo a început povestea din cântec, în Irlanda. Şi am pretins că balada a fost făcută din solidaritate de fratele celui închis, a fost cântată acolo la zidul închisorii, apoi, înmagazinată în memoria personajului, trece cu vaporul, ajunge în Tasmania, unde personajul ispăşeşte şi ţine un jurnal de condamnat, care jurnalul este găsit în secolul nostru de un editor, editorul îl publică, eventual ajunge sub ochii unui fan al Liverpool, anticar de meserie, care aude, cumpără CD-ul şi se hotărăşte să facă din el un al doilea "You Will Never Walk Alone", să fie un fel de imn adjunct al galeriei lui Liverpool. Cât adevăr e aici, e destul de puţin şi anume în ultima parte din cele trei ale romanului, în partea în care Liverpool câştigă Liga Campionilor în 2005. Acesta este un fapt incontestabil istoric. Restul e scorneală.

Rep.: Aţi făcut documentare?

R. P.: Da, am făcut documentare, am văzut şi Athenry. Am vrut să văd cum arată acum. Am văzut din fotografii cum arăta odinioară. Acum arată absolut obişnuit. Se păstrează ruinele unei abaţii dominicane foarte foarte vechi cu ziduri cenuşii. Însă sunt mici magazine de modă, pub-uri cum sunt în Irlanda, unde toată lumea stă şi cântă. Am fost şi la Dublin. Dublinul nu are nimic de-a face cu cartea asta, dar am vrut foarte mult să îl văd. Este un oraş absolut entuziasmant. Am citit despre foametea din Irlanda. Am citit destul de mult, 7-8-10 cărţi, ca să văd cum se prezenta situaţia, fără să apelez la foarte mari cunoştinţe, fără să vărs în cartea mea ce am învăţat acolo, dar mi s-a părut important pentru un cadru general.

Rep.: Cât a durat scrierea cărţii?

R. P.: A durat suspect de puţin. Eu scriu foarte bine când sunt cu spatele la zid. Când simt că nu mai am ieşire şi nicio amânare nu mai este posibilă, când deadline-ul se holbează ameninţător la mine, intru într-un fel de criză şi pe mine mă activează. Pe când atunci când ştiu că am un an la dispoziţie, tândălesc, îmi dau răgazuri, spun că şi mâine o zi, aşa cum spunea şi Scarlet O'Hara. Scrisul, în general, în total, a durat cam o lună şi jumătate. E adevărat că în luna aia şi jumătate nu am făcut nimic altceva, cu mici perioade de panică în care nu ştiam dacă mai ies la liman, adică dacă mai ies la Gaudeamus, cu perioade de elan în care eram convins că o să iasă lucrurile aşa cum mi-am dorit. Dar, până la urmă, asta nu e o premieră pentru mine, pentru că "Fluturele negru" l-am scris tot în vreo 40 de zile. Şi atunci am făcut un test. Am citit primul capitol pe îndelete, care avea tensiunea cea mai mică din toată cartea. Celelalte, care erau scrise într-un ritm mai accelerat, erau mult mai închegate.

Rep.: Sunteţi cunoscut atât ca autor, cât şi în calitate de traducător. Pentru că este vorba de o poveste "în engleză", când aţi scris, v-a vorbit vreodată muza în această limbă?

R. P.: Nu... (râde) Mă bucur că muza nu a apucat să vorbească în gaelic, pentru că atunci aş fi avut o problemă. Şi în Athenrye am auzit oameni vorbind în gaelic. Este absolut de nepronunţat. Şi numele Dublinului este din trei cuvinte, ceva nepământean aproape. Acum, formaţia mea e de anglist, dar pendulez între două amoruri turistice, sentimentale, culturale - Franţa şi Italia, cu rădăcini şi aplecare mai mare spre Italia. Aici pur şi simplu mi s-a părut un subiect de poveste, interesant.

Mie, Irlanda este o ţară care îmi place foarte mult. Dublinul mi se pare minunat. Firea asta răzvrătită şi în acelaşi timp sentimentală, iubăreaţă rebelă şi pasională a irlandezilor mi-a spus lucruri. Şi m-am gândit că, dacă tot am plecat pe pista asta, să concretizez ideea, fără ca asta să fie un roman istoric. Din capul locului, nu e un roman istoric, după cum nici "Fluturele negru" n-a fost, după cum nici "Cu inima smulsă din piept" n-a fost, chiar dacă unii i-au pus ştampila asta.

Rep.: Sunteţi fan declarat al fotbalului. Va apărea vreodată vreun volum despre povestea dumneavoastră de dragoste cu fotbalul?

R. P.: La mine nu este poveste de dragoste, e boală. Sigur că a ricoşat după aia în amor. E un microb de care m-am îmbolnăvit de mic, de pe la 10 ani. Ca orice copil care nu e genial sau bolnav am bătut mingea pe maidan ani de zile. Iar la zece ani am fost pus faţă în faţă cu naţionala Braziliei, pe care am văzut-o la un Campionat Mondial şi mi s-a părut că ăla e lucrul de urmărit în clipa aceea, restul sunt futilităţi. Fotbalul aşa cum joacă Brazilia trebuie văzut. M-am lipit şi lipitura există şi în ziua de azi. E un amor care te costă nervi, te costă sentimente, te costă tristeţi, te costă mâhniri, pentru că e un sentiment care nu mai seamănă deloc cu ceea ce era, este un domeniu nu doar parazitat de nişte gorile vorbitoare, ci şi de nişte fenomene îngrijorătoare, dictatura sponsorului care intervine cam în toate sporturile e una. Dar eu îmi păstrez candorile şi încerc să văd latura frumoasă a fenomenului şi încă am puterea să mă entuziasmez la un meci frumos, la o fază frumoasă. E o boală cu bătaie lungă. S-a cronicizat de mult şi îmi doresc să nu scap de ea, să nu mă vindec.

Rep.: În galerii mai este această candoare?

R. P.: Prea puţin. Există încă mugurii aceştia ai entuziasmului şi ai adeziunii necondiţionate, cum se întâmplă acum la Timişoara. E şi un fel de frondă, e adevărat. E o echipă decapitată, desfiinţată de fapt, care acum s-a scindat: o echipă hibrid care evoluează în Liga a II-a şi o alta, cea adevărată, care a luat lucrurile de jos, din liga a V-a. Oameni care, unii dintre ei au jucat în Naţională şi acum au 50 de ani şi care adună unde fac meciurile vreo 2.000 de oameni, care vin cu steaguri, vin cu goarne, vin cu pirotehnie şi care fac nişte spectacole uluitoare şi despre care au scris toate agenţiile de presă din lume. Asta da, asta e partea bună. Partea rea este tribalizarea galeriilor, programele care încep să apară şi la noi. Nu sunt încă programe neonaziste cum are Lazio, nu sunt încă programe de exterminare sistematică a adversarului, dar e o galerie în care patima colcăie rău, o galerie pusă pe răfuială, fie cu adversarul, fie cu jandarmeria, fie cu federaţia, fie cu sistemul, fie cu oricine. Este o galerie în care se promovează violenţa şi alibiul este debuşeul pe care fiecare şi-l găseşte aici. E impecabil la serviciu, e impecabil la muncă, e impecabil în familie. Unde să defuleze? Defulează pe stadion. Asta e literatură. Nu se întâmplă aşa. Este o plăcere a violenţei gratuite şi există curajul anonimului. Al celui care în gloată e curajos. Dacă îl pui singur, îl apucă frica. Dacă e cu alţii, au ciomege-n mâini, au lanţuri, sunt foarte foarte bravi.

Rep.: Un scriitor are ce învăţa din pasiunea pentru fotbal?

R. P.: Nu mi-am pus întrebarea până acum şi nici nu ştiu dacă-l învaţă ceva. Teoretic, ar trebui să-l înveţe să spună poveşti, pentru că e una dintre poveştile care se spun, se respun şi se rescriu în permanenţă. Este o poveste despre care au vorbit Montherlant (Henri de), Eduardo Galeano, Camus (Albert)... Camus a fost portar, să nu uităm, a vorbit Cosaşu, a vorbit Fănuş Neagu... vorbesc în continuare... E unul dintre izvoarele cele mai generoase de poveşti şi izvorul ăsta aduce laolaltă sacrificii, panglicari, naţionalism, război... este un caz, în America de Sud, când un război a început de la un meci de fotbal... numai acolo se putea întâmpla. Nu cred, nu ştiu dacă e bine să-ţi propui să extragi ceva anume dintr-un lucru frumos. Pur şi simplu te bucuri că ţi se-ntâmplă şi, dacă dup-aceea tu distilezi nişte experienţe, cu atât mai bine.

Rep.: Aţi putea scrie povestea unui imn de fotbal de echipă românească?

R. P.: Există câteva imnuri, dar majoritatea sunt preluate, nu sunt cântece originale. CFR Cluj are, spre exemplu, imnul care este, de fapt, "My Darling Clementine" cu versuri adaptate. Poli cea mândră are, de fapt, un imn luat din portativul lui "Yellow Submarine" şi aşa mai departe. Altele sunt greu de numit imnuri ... Steaua a avut până nu demult o făcătură preluată de afară. Poate imnul Rapidului să fie mai frumos. Ăla într-adevăr este frumos şi cântat de o tribună poate produce nişte trăiri. Nu, deocamdată nu m-am gândit la asta. Am undeva un plan, nu ştiu pe ce palier, o carte despre imnuri care să nu fie o carte despre imnurile sportive. Să fie o carte despre imnurile naţionale. Pentru că acolo se găsesc nişte lucruri minunate. Am câteva imnuri naţionale care mă încântă sau care mă înfioară. Al Olandei, de pildă. Este un imn foarte scurt. Nu atât de scurt ca "God Save the Queen". Are o percuţie de 15 secunde, dar în 15 secunde se spune tot. Imnul Olandei este maiestuos, este amplu şi am aflat că, de fapt, este un imn religios de la 1572 transformat în imn naţional. "Flower of Scotland" este un imn minunat care iarăşi pare foarte vechi, pare de pe vremea clanurilor, dar nu, este compus în anii '70. E un fel de păcăleală, dar e o păcăleală care te induce uşor în eroare. Vreau, la un moment dat, să scriu despre imnuri. Vreau să scriu despre "Fratelli d'Italia", care iarăşi este un imn frumos, e Marseilleza.... Mie-mi repugnă, dar nu înseamnă că nu e un imn despre care să poţi scrie, despre imnul Germaniei, despre care mai toată lumea crede că "Deutschland, Deutschland über alles" înseamnă că nemţii se cred mai buni decât ceilalţi, pe când, de fapt, sensul este "Germania înainte de toate", este o declaraţie de iubire pentru ţară.

Rep.: E mai bine să iubeşti o campioană sau o echipă care este la coada clasamentului?

R. P.: Eu nu prea am tratat amor cu campioanele, cu o excepţie - Real Madrid, cu care ţin de mic, nu ţin de când a venit Ronaldo. Am o poveste veche cu Real Madrid. Cred că e incomod la un moment dat să ţii cu invincibilii. Şi e plicticos. Nu... mie mi-au plăcut şi oamenii vulnerabili şi echipele vulnerabile, echipele care se duc destul de jos, înapoi sus, înapoi jos. Oltchim este un exemplu minunat. Te ridică şi te exasperează în acelaşi minut. Nu, nu o să ţin niciodată cu echipele care câştigă întruna. Aşa că mai degrabă ţin cu Poli, care, iată, aproape că nu mai există, ţin cu Lazio, care e o alcătuire stranie de oameni cu mari probleme în regiunea capului, ţin cu Real, care azi câştigă, apoi trei ani la rând pierde... e mai bine aşa.

Rep.: Care e cea mai neagră zi a unui fan de fotbal?

R. P.: Eu cred că ziua cea mai neagră e să nu vadă meciul. Că dacă-l vede şi echipa lui pierde, ok, n-a fost prima, n-a fost ultima înfrângere. Dar dacă n-apucă să-l vadă, atunci se complică lucrurile. Poţi să-i spui fanului că ţine cu o echipă de impostori, că sunt nişte dobitoci, că au nişte echipamente jalnice, că ăilalţi sunt mai răsăriţi, dar nu poţi să-i interzici să vadă meciul. Atunci când i-ai blocat calea spre meciul echipei favorite, atunci nu e "Black Friday" e "black-black".

Rep.: Dacă aţi face un exerciţiu de imaginaţie şi aţi da câte un imn de oriunde din muzica lumii fiecăreia din echipele pe care le iubiţi, care ar fi acelea?

R. P.: La Lazio aş pune o arie... "Aria lui Radames", dar nu ştiu dacă ei ar aprecia lucrul ăsta. La Real e foarte complicat, pentru că ei au deja un imn pe care îl cântă Placido Domingo. E greu de bătut aşa ceva, aşa că la Real consider că e bine ales şi n-aş putea să-l schimb, iar la Poli, nu ştiu de ce nu s-a gândit nimeni că sunt din acelaşi oraş cu Phoenix şi aş pune "Invocaţie".

Radu Paraschivescu s-a născut în 1960, la Bucureşti, şi a copilărit la Lugoj, unde a fost, potrivit site-ului editurii Humanitas, victima unui regim sever, pe bază de ciocolată de casă, peştişori de zahăr candel şi tort doboş. El s-a deprins astfel cu ideea că viaţa e dulce şi trebuie ronţăită lacom. La curent cu literatura, sportul, năstruşniciile televizuale şi ritualurile pisicilor, are obiceiul de-a se îndrăgosti de echipe (Real Madrid, Lazio, Poli Timişoara), oraşe (Praga, Bruges, Roma, Lisabona) şi imnuri ("Het Wilhelmus", "Flower of Scotland", "You Will Never Walk Alone"). Se pierde în reverii când ascultă David Gilmour, tresare când aude "Monica Bellucci" şi l-a văzut de 12 ori, student fiind, pe Richard Dreyfuss în "Adio, dar rămân cu tine". Pierde patru ore pe zi în faţa televizorului, "ca un zevzec". Abstinent, dar cafegiu. Ironic, dar sentimental. Harnic, dar jucăuş. O aprigă mustaţă îi maschează bine tandreţea. Se teme de avioane, chiar şi când îi fac daruri.

A scris "Efemeriada" (Libra, 2000), "Balul fantomelor" (Rao, 2000) (reeditare Humanitas, 2009), "Bazar bizar" (Maşina de Scris, 2004, reeditare Humanitas, 2007), "Fanionul roşu" (Humanitas, 2005), "Ghidul nesimţitului" (Humanitas, 2006), "Fie-ne tranziţia uşoară - perle româneşti" (Humanitas, 2006), "Mi-e rău la cap, mă doare mintea - noi perle de tranziţie" (Humanitas, 2007), "Cu inima smulsă din piept" (Humanitas, 2008), "Dintre sute de clişee" (Humanitas, 2009), "Fluturele negru" (Humanitas, 2010), "Toamna decanei. Convorbiri cu Antoaneta Ralian" (Humanitas, 2011).

Share pe Facebook

Dacă ţi-a plăcut articolul, urmăreşte MEDIAFAX.RO pe FACEBOOK »

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Taguri:
RADU PARASCHIVESCU ,
INTERVIU ,
Versiunea: mobil  |  completa

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul Mediafax SA.

ULTIMA ORĂ
IMAGINILE pe care Gabriela Firea NU poate să le conteste. Totul a fost FILMAT. „Nu am mai văzut aşa ceva de mult”