O carte pe zi: „Heaven” de Mieko Kawakami

În urmă cu un an, semnalam un roman formidabil al unei scriitoare japoneze, Mieko Kawakami, despre care ilustrul scriitor japonez Haruki Murakami exclama: „Uimitor. Mi-a tăiat respiraţia”. Un roman numit „Poveşti de vară”, apărut în 2008 şi despre care afirmam că orice femeie ar trebui să-l citească, oricare i-ar fi părerea la final; dar şi bărbaţii deopotrivă. O carte rară.

La un an după apariţia „Poveştilor de vară”, Mieko Kawakami publica micul roman pe care îl semnalăm astăzi, total diferit, dar cu o temă la fel de surprinzătoare şi la fel de ingenios tratată. Un roman pentru care a primit Premiul Murasaki Shikibu, destinat doar scriitoarelor.

Titlul se referă la o pictură pe care eroina cărţii, o fată de 14 ani pe nume Kojima, a botezat-o astfel, altfel decât numele dat de pictor şi pe care povestitorul, un băiat tot de 14 ani, al cărui nume nu se pronunţă pe întreg parcurusul romanului, nu apăucă să-l vadă în expoziţia în care este expus.

Scriu editorii: „Un băiat de paisprezece ani este supus bullyingului de către colegii săi, din cauză că are un defect de vedere. În loc să riposteze, el se resemnează şi se retrage într-o suferinţă mută. Singura care înţelege prin ce trece este colega lui, Kojima, supusă şi ea unor tratamente similare din partea propriilor călăi. Oferindu-şi unul altuia incomensurabila alinare de care au nevoie în clipele grele prin care trec, cei doi tineri prieteni devin tot mai apropiaţi. Dar, în fond, care este natura unei prietenii născute din pură teroare? Scris cu o mână sigură, dar şi cu multă tandreţe, plin de observaţii fine, intim şi multistratificat, acest roman de o simplitate profundă este încă o dovadă uimitoare a talentului de necontestat al lui Mieko Kawakami, una dintre cele mai importante voci ale literaturii contemporane.”

Povestea se petrece în Japonia anului 1991, băiatul suferă de strabism, e numit mereu „Chiroul” (în timp ce fata, la fel de agersată de colegele ei, e numită „Putoarea”, pentru că umbla nespălată). Mama fetei a deivorţat de soţul ei, s-a recăsătorit cu un om bogat, dar copila îşi adoră în continuare tatăl, sărac, pe care încearcă să-l imite inclusiv prin starea îmbrăcămintei şi a lipsei băilor. Mama băiatului abia spre finalul romanului intenţionează să divorţeze. Prin urmare, primul element de asemănare între cei doi – apartenenţa la familii cel puţin nesigure. Apoi, niciunul nu se plânge părinţilor sau profesorilor, ci doar îndură. După care, până la un punct, se apropie unul de celălalt, după un schimb de scrisori, încercând să înţeleagă de ce li se întâmplă toate grozăviile.

Scenele descrise sunt de multe ori de un realism incomfortabil, de-a dreptul brutale, îi pot provoca lacrimi cititorului sensibil. Povestea e simplă, dar crudă. Finalul, în care cei doi sunt obligaţi de torţionarii lor, spre propriul amuzament, să facă sex în faţa lor într-un parc, pe ploaie, este copleşitor (din fericire, deznodământul nu se petrece). Copiii se întreabă dacă viaţa lor nu e „însemnată” în vreun fel pe care ei nu-l înţeleg. Cei doi ajung să înţeleagă altfel decât colegii lor durerea, la un nivel mult mai înalt, ca un fel de purificare.

Într-un interviu din urmă cu doi ani, acordat unui post de radio, Mieko Kawakami spunea că un roman ar trebui să-l tulbure pe cititor într-o asemenea măsură, încât să-i creeze o stare în care să fie capabil să ajungă într-un fel la adevăr. Romanul Heaven chiar tulbură, produce discomfort, pune pe gânduri.

Mieko Kawakami – Heaven. Traducere din limba japoneză şi note de Iolanda Prodan. Editura Litera, colecţia Clasici contemporani. 252 pag.