COMENTARIU Lelia Munteanu: John Paul Superstar

Când mi-e mai greu, îmi aduc aminte de Sfântul Ioan Paul al II-lea (a cărui pomenire se face pe 22 octombrie în calendarul romano-catolic)

Primul papă slav. Primul papă care a intrat într-o sinagogă, primul papă care a intrat într-o moschee.

Primul papă care a cerut iertare creştinilor în numele creştinilor.

Primul papă care, în 1979, în Madison Square Garden, a adunat zeci de mii de tineri şi Fanfara Seminarului Sf. Francisc din Brooklyn i-a cântat temele din „Războiul Stelelor" şi „Rocky", făcându-l să iasă din papamobil ca să salute mulţimea imitând gesturile unui toboşar, iar  mulţimea să strige în delir „John Paul Superstar!", apoi să asculte într-o linişte neverosimilă predica lui despre necesitatea maturizării.

Primul papă care s-a descălţat ca să pună flori pe mormântul lui Gandhi, mărturisind: „Am învăţat o mulţime de lucruri de la el".

Primul papă care, în 1980, în Zair, în mijlocul unui talaz de un milion de credincioşi, a ţinut ritmul cu cârja pontificală, când – după „Gloria in excelsis" – oamenii au început să bată tam-tam-ul şi să-şi cânte cântecele, în swahili, în kikongo, în lingala.

Primul papă căruia sute de mii de tineri i-au strigat, în 1995, la Manila: „Lolek! Lolek!" (numele lui de copil). Şi Ioan Paul al II-lea a reuşit, după câteva minute să-i oprească şi să le spună râzând: „Lolek nu e un personaj prea serios...". „Ioan Paul!", au tunat tinerii. „Ioan Paul e prea serios. Să încercăm Karol". Şi noaptea aceea de 14 ianuarie s-a umplut ca de un foc de artificii: „Karol! Karol!"...

Primul papă care, în Nairobi, şi-a dat jos cele trei coroane, aşezându-şi pe cap, în locul tiarei, podoabele din pene de struţ ale maasailor.

Primul papă care a îndrăznit să declare explicit: „Omul este acea rădăcină pe care Biserica trebuie s-o cultive, pentru a-şi rămâne fidelă ei însăşi"...

Primul Papă care, în mai 2002, în Vatican, la audienţa generală, a primit 500 de prostituate, căutând în ele chipul lui Dumnezeu, ascuns sub un strat gros de fard şi de împietrire.

... La cine să mă gândesc? La sfinţişorii ipocriţi, dându-şi ochii peste cap, goliţi de îndoieli, având în loc de suflet un expandat de certitudini, invocându-L pe Dumnezeu şi crezând în El cu seninătatea cu care crezi în reclamele la pasta de dinţi? Viaţa nu-i un continuu „Amin", mai e şi revoltă, mai e şi deznădejde.

Să înţelegi atât de adânc oamenii, să le înţelegi rătăcirile, să-i aduni din risipire, să-i împrieteneşti cu Dumnezeu, asta nu-i e dat oricui. Lui Karol Wojtyla i-a fost dat.