COMENTARIU Lelia Munteanu: Nicăieri, adică pretutindeni

Elie Wiesel, tălmăcind Talmudul, îşi aminteşte de Sighet. (Am copilărit acolo amândoi, la distanţă de 30 de ani şi două străzi – el undeva pe Tudor Vladimirescu, eu pe Pandurilor). Aude încă melancolicele nigunim (cântece) din cartierul evreiesc. Acolo, vineri seara, se aprindeau lumânările şi răsuna Eliahu ha-Navi (Profetul Ilie), cântecul care vorbea despre venirea lui Mesia al lor, cândva, la sfârşitul unui Shabbat, când lumea se va aştepta mai puţin.
Prin orăşelul nostru - care în copilăria mea mai avea destui drepţi câţi să-i ceară socoteală lui Celui de Sus, dacă ar fi greşit - trebuie să fi trecut şi vreun discipol întârziat al uriaşului rabbi Menahem Mendel. Până astăzi, cuvintele lui s-au ridicat la cer. Dar cerul atârnă ca un pergament vechi deasupra Sighetului din memoria noastră, iar cuvintele acelea, în dimineţile senine, se pot încă citi:

„Dacă un om se roagă azi doar fiindcă s-a rugat şi ieri, e un păcătos. În fiecare zi trebuie să găsim un nou adevăr, care ne-a scăpat în ajun”.
„Cine nu-şi are locul său nicăieri are loc pretutindeni”.

Şi aceste vorbe adunate la un loc, în care ne putem putem piti oricând, oriunde:

„Omul este limbajul lui Dumnezeu”.