Nuremberg: o autopsie cinematografică a răului politic

Acum câteva zile am văzut filmul Nuremberg (2025). Am fost încântat și am împărtășit cu urmăritorii contului meu de socializare – printr-o postare pe Facebook – primele impresii. În acest articol, intenționez să le dezvolt. Mai cu seamă că, în a doua zi de Crăciun, l-am urmărit a doua oară.

Am impresia sau poate doar iluzia că filmul rulează în cinematografe, tocmai în această perioadă, pentru ca magistrații din România să aibă imboldul să mediteze asupra ceea ce ar trebui să fie, într-o accepțiune nemuritoare, un judecător sau un procuror. Mă refer, desigur, la Justice Robert H. Jackson.

Robert H. Jackson este una dintre figurile rare care dovedesc că justiția nu este un simplu produs al automatismelor instituționale de formare universitară sau de evoluție profesională, ci rezultatul unei conștiințe morale și al unui caracter inteligent. Deși nu a absolvit o facultate de drept în sens formal, Robert H. Jackson a devenit membru al Curții Supreme a Statelor Unite, iar America l-a numit, fără ezitare, Justice. Nu ca titlu decorativ, ci ca recunoaștere a faptului că întruchipează, în absolut, ideea de justiție. În tradiția americană, judecătorii Curții Supreme nu sunt doar tehnicieni ai interpretării legii. Ei sunt chemați să fie înalte repere morale, interpreți ai spiritului constituției, nu doar ai literei ei.

Zelenski a discutat cu Mark Carney înaintea întrevederii cu Donald Trump în Florida

Le Monde: Ruși care evită sancțiunile UE, cu documente românești false. Cum a devenit România o poartă de intrare în Europa

Momentul de maximă statură istorică pentru Justice Robert H. Jackson rămâne rolul de procuror-șef al Statelor Unite la Tribunalul de la Nürnberg. Acolo, Justice Jackson a făcut ceva fără precedent: a transformat dreptatea în limbaj universal, demonstrând că nici puterea, nici statul, nici războiul nu pot suspenda răspunderea morală. Celebrul său principiu – că legile pe care le aplicăm învinșilor trebuie să fie valabile și pentru noi înșine (în calitate de învingători) – rămâne una dintre cele mai înalte lecții de justiție din secolul XX. Justice Jackson a arătat că a fi un om drept poate preceda și depăși formarea juridică formală. Legea se poate învăța, dar dreptatea se asumă. Iar la Nürnberg, în fața istoriei, Justice Jackson nu a pledat doar un dosar: a pledat pentru ideea că civilizația însăși are dreptul să se apere prin drept. În acest sens profund, titlul de Justice nu a fost pentru el o funcție, ci o descriere exactă a ceea ce era.

La Nürnberg, Justice Jackson nu a căutat răzbunarea, ci răspunderea. Nu a instrumentalizat dreptul, ci l-a ridicat la rang de limbaj universal. A înțeles – și ne-a demonstrat tuturor – că legea fără conștiință este tehnică, iar conștiința fără lege este neputincioasă. Justiția adevărată începe abia acolo unde cele două se întâlnesc.

În percepția mea, acesta este sensul real al filmului astăzi: nu este o lecție despre trecut, ci una despre prezent. De altfel, acesta rămâne și sensul profund al istoriei dintotdeauna: ne luminează calea precum un lămpaș de miner într-o negură adâncă. Mă întorc acum la diferența dintre a aplica legea și a face dreptate în accepțiune morală. Despre faptul că poți avea robe, instanțe, proceduri civile și penale, salarii uriașe și pensii speciale astronomice, și totuși să nu ai justiție. Este ceea ce se întâmplă în România. De aceea, Nuremberg (2025)  este excepțional de important, tocmai pentru că este actual. Mai ales în contextul discuțiilor din societatea românească despre justiția capturată.

Filmul nu este, în fond, doar despre naziști. Colapsul Germaniei naziste după cel de-Al Doilea Război Mondial este contextul istoric. Filmul este despre responsabilitatea morală și politică în momentele de prăbușire istorică. Iar această lecție devine limpede pentru umanitate și contemporaneitate, în câteva secvențe esențiale, pe care intenționez să le comentez succint în continuare, fără a povesti, desigur, filmul. De altfel, acest articol nu este o cronică de film în accepțiunea de tehnică cinematografică, ci un comentariu de contextualizare istorică și morală, care folosește filmul drept pretext pentru o reflecție asupra justiției statale și dreptății morale, responsabilității politice și colapsului instituțional.

Dintru început, filmul se deschide cu fundătura standard în care ne aduce de fiecare dată un regim dictatorial: o țară ruinată complet, având poporul în bejenie, purtând haine ponosite sau rupte, împingându-și în niște cărucioare sărăcia pe drumuri desfundate, la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial. Pe acest fundal apocaliptic (completat de resturi fumegânde de vehicule militare descompuse pe marginea drumului), vicecancelarul Hermann Göring – al doilea în ierarhia politică a celui de-Al Treilea Reich – coboară dintr-o superbă mașină de lux, ținând în mână bastonul de reichsmarschall și având o uniformă impecabil de curată. Opoziția, chiar și cromatică, este absolută în această scenă introductivă, între vestimentația azurie purtată de grăsanul Göring și murdarul-cenușiu care înveșmânta populația obișnuită și lihnită de foame a Germaniei. Când camera focusează pe cele două ghiuluri uriașe purtate de Göring la mână, scena este completă în a sugera ruptura socială totală dintre conducerea dictatorială a Germaniei și populația obișnuită aflată într-o stare de degradare inimaginabil de proastă.

Încă de la prima scenă, filmul începe să-și atingă, așadar, menirea: mă refer la încercarea de a zugrăvi cinematografic – politic, juridic, social și psihologic – răul absolut și de a atrage atenția asupra faptului că oamenii obișnuiți au contribuit, prin pasivitate civică și susținere politică, la propria prăbușire. Au permis, în mod direct, instalarea la putere a naziștilor și nu au luat atitudine când situația politică generală a început să se degradeze în direcția unei dictaturi îngrozitoare.

Totodată, nazismul nu a fost doar o derivă populară, ci mai ales un eșec al elitelor: judecători care au elaborat și legitimat legi strâmbe, universitari care au oferit respectabilitate ideologică, funcționari care au executat fără scrupule și lideri religioși care au ales tăcerea acolo unde se cerea mărturisirea.

Toate acestea sunt reliefate în dialogul nocturn pe care Justice Jackson îl poartă cu Douglas M. Kelley (medicul psihiatru american însărcinat cu evaluarea sănătății mintale a liderilor naziști care urmau să fie judecați), într-o liniște asurzitoare și într-o singurătate absolută, pe stadionul din Nürnberg, distrus complet de bombardamente, la lumina farurilor a două mașini. Suntem exact în locul unde Hitler proclamase, cu ani înainte, retragerea drepturilor civile și politice ale evreilor din Germania.

Cu ceva vreme în urmă, tot aici, tot noaptea, avuseseră loc cândva defilările hipnotice ale Congreselor Partidului Nazist organizate pe uriașul stadion din Nürnberg: ritualuri de masă orchestrate prin regii de lumină și puneri în scenă grandioase, fixate în imaginarul secolului de Leni Riefenstahl și Albert Speer. În 1945, însă, noaptea nu mai adună mulțimi, ci izolează conștiințe. Reflectoarele totalitare au dispărut, înlocuite de lumina fragilă a farurilor, iar stadionul care fusese decorul exaltării colective devine scena goală a prăbușirii Reichului german. Aceeași noapte, același spațiu, dar sensul istoriei este răsturnat definitiv.

Aceeași arhitectură, dar două momente istorice opuse: începutul și sfârșitul celui de-Al Trilea Reich. O singură scenă și este suficientă pentru a exprima perfect dimensiunea prăbușirii Germaniei naziste: doi americani (un judecător și un psihiatru) discută noaptea despre soarta liderilor naziști, exact pe stadionul din Nürnberg unde aceștia erau aclamați de mulțimi exaltate cu ceva vreme înainte.

Scena este grandioasă, iar discuția privește un subiect care ne preocupă până astăzi: importanța juridică a legilor strâmbe și mecanismele de legiferare a răului. Acolo unde demagogia a suspendat drepturile, justiția încearcă să le restaureze. Întrebarea nerostită este devastatoare: cine oprește abuzul atunci când legea este capturată? Vă invit să răspundeți la această întrebare.

În al treilea rând, este important momentul în care doctorul psihiatru american primește relatarea lui Hermann Göring despre München și puciul din berărie: mă refer la explicațiile privind tentativa eșuată de lovitură de stat din 1923. Acestea sunt de o profunzime remarcabilă din punctul de vedere al psihologiei politice, mai cu seamă când Göring relatează despre ascensiunea politică a nazismului și despre figura mesianică a lui Hitler, care ținea discursuri înflăcărate într-o cafenea obscură din Bavaria, având inițial o audiență modestă, de numai câteva zeci de persoane. Contextul este însă crucial: erau vremuri de pace, iar Germania avea o guvernare democratică, dar regimul parlamentar era neputincios să asigure poporului mâncare și încălțăminte. Germania era învinsă, sărăcită și frustrată. Sintagma prin care Göring rezumă Republica de la Weimar este deosebit de puternică: burțile francezilor se umpleau cu durerea germanilor. Hitler promite vechea glorie de odinioară și vorbește despre renașterea politică a unei țări umilite după Primul Război Mondial, din care francezii acum se îmbuibau în timp ce poporul german trăia în sărăcie. Scena este excepțională pentru că ne arată că Hitler nu a inventat resentimentul, ci doar l-a canalizat politic. Iar întrebarea pe care Göring o adresează medicului psihiatru american traversează secolul și ajunge intactă până la noi: cine nu l-ar fi urmat pe Hitler la începutul anilor 1920? Vă invit să meditați și să răspundeți.

În al patrulea rând, filmul oferă o lecție incomodă pe care istoria o oferă rar și pe care preferăm să o ignorăm. Există situații în care nemernicii pot avea dreptate punctual în istorie: de pildă, Hitler avea dreptate în legătură cu refuzul dreptului la autodeterminare pentru germanii din alte teritorii (Austria sau Regiunea Sudetă după Primul Război Mondial). Stalin, de asemenea, într-un alt context istoric, la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, avea dreptate – factual, nu moral sau politic – în reproșurile adresate României privind tratamentul minorităților naționale. Dar a avea dreptate într-un punct, nu legitimează un regim criminal. Uneori este infinit mai sănătos să greșești într-un regim democratic, chiar imperfect și corupt, decât să ai dreptate într-o dictatură care pare sănătoasă și eficientă, dar este sau poate deveni structural criminală. Doar că o asemenea alegere, deși rațional, nu poate fi sustenabilă electoral și funcțională politic pe termen lung.

În al cincilea rând, filmul ridică frontal problema manipulării frustrărilor legitime. În momente de răscruce, nemulțumirile reale ale oamenilor pot fi transformate în combustibil politic. Când instituțiile cedează, când magistrații se văd funcționari neputincioși și pofticioși de înavuțire (ca în România de astăzi), iar nu gardieni ai valorilor civice, istoria – chiar dacă nu se repetă mecanic – rimează însă periculos.

În al șaselea rând, dialogul dintre Justice Jackson și papa de la Roma: o scenă extrem de incomodă, care scoate la lumină complicitățile, tăcerile și vinovățiile instituționale atunci când trebuie să trăiești cu un monstru precum Germania nazistă la graniță. Filmul deschide aici o discuție etică profundă: există momente în istorie când ești obligat să colaborezi strategic cu răul absolut. Întrebarea nu este dacă o faci, ci cum o faci fără să te contaminezi. Sau și mai abrupt: se poate să colaborezi strategic cu răul absolut fără să te contaminezi ideologic? Finlanda răspunde pozitiv la această întrebare.

Doar o națiune sănătoasă moral și politic poate traversa o situație-limită fără a se prăbuși etic și instituțional. Asemenea României, Finlanda a colaborat militar cu Germania nazistă, căci nu avea alternativă în contextul anului 1940, dar nu a comis atrocități antisemite. România antonesciană a pierdut lamentabil acest pariu. Germania nazistă a cerut României exact ceea ce a solicitat și Finlandei. România a dat curs solicitărilor antisemite, care, trist, veneau și din straturile adânci ale propriei noastre societăți. Finlanda nu. Bulgaria, de asemenea, a fost mai aproape de Finlanda decât de România, din acest punct de vedere.

În situații-limită ale istoriei, uneori ești silit să te aliezi cu diavolul. Felul în care se desfășoară această alianță ține exclusiv de sănătatea morală și politică – deci instituțională – a fiecărei țări. Aceasta cred că este lecția pentru viitor la care ne invită filmul să medităm.

De aceea, după părerea mea, Nuremberg (2025) nu este un film despre trecut. Este de fapt o oglindă a prezentului. Vă recomand să-l vedeți. Și mai apoi să recitiți Faust de Goethe sau să vedeți versiunea lirică a lui Charles Gounod, montată la Opera Națională București. Pentru că pactele cu diavolul nu sunt niciodată doar literatură. Uneori sunt politică pură sau viață reală.

De altfel, la capitolul politică pură și viață reală trebuie trecut și îndemnul adresat de Hermann Göring doctorului psihiatru american în legătură cu faptul că, adesea, aliatul tău nu este întotdeauna și de partea ta. Relatarea personală – într-o cheie conotativă politică – despre Hermann Epenstein Ritter von Mauternburg este impresionantă. Pe proprietatea acestuia – castelul Mauterndorf – tânărul Göring și-a petrecut o copilărie fericită, cu mențiunea că, treptat, unchiul Hermann nu mai este doar nașul putred de bogat al tânărului Göring, ci devine și soțul mamei acestuia. Punându-se în pielea tatălui său biologic, Göring recitește această secvență cu înțelepciune politică constatând, așadar, că nu întotdeauna binefăcătorul tău este de partea ta.

Filmul se încheie cu un motto care ar trebui să ne mențină pe toți într-o permanentă stare de veghe în ceea ce privește libertatea politică: singurul indiciu despre ceea ce poate face omul este ceea ce a făcut omul până acum.

În cele din urmă, filmul Nuremberg ne învață că justiția nu moare atunci când legile sunt suspendate, ci doar atunci când conștiințele acceptă să fie suspendate odată cu ele.