25 septembrie 1396: Se desfăşoară bătălia de la Nicopole

Bătălia a fost parte a unei cruciade proclamate de Papa Bonifaciu al IX-lea, cu scopul de a opri expansiunea otomană în Europa şi de a elibera Constantinopolul de asediul turcilor. Bătălia s-a încheiat cu o victorie zdrobitoare a otomanilor, conduşi de sultanul Baiazid I, care au masacrat sau capturat majoritatea cruciaţilor. Bătălia de la Nicopole este considerată una dintre cele mai mari înfrângeri ale creştinătăţii din Evul Mediu şi un moment decisiv în istoria Balcanilor.

Bătălia de la Nicopole a fost rezultatul unei alianţe între mai multe state europene, care au răspuns apelului papei pentru o cruciadă împotriva otomanilor. Printre acestea se numărau Franţa, Ungaria, Veneţia, Ţara Românească, Polonia, Boemia, Navarra şi diferite principate germane. Armata cruciată era formată din aproximativ 16 000 de oameni, dintre care cei mai mulţi erau cavaleri francezi şi burgunzi. Comanda supremă a cruciadei era deţinută de regele Sigismund al Ungariei, dar liderii francezi nu îl recunoşteau ca atare şi îşi urmau propriile planuri. Cruciaţii au plecat din Franţa în aprilie 1396 şi au ajuns la Buda în iulie, unde s-au alăturat forţelor lui Sigismund şi ale lui Mircea cel Bătrân, voievodul Ţării Româneşti. În august, armata cruciată a traversat Dunărea şi a pornit spre sud, spre Nicopole, unde se afla principala tabără otomană.

Sultanul Baiazid I era conştient de mişcările cruciaţilor şi îşi pregătea armata pentru luptă. El avea la dispoziţie aproximativ 15 000 de oameni, dintre care cei mai mulţi erau ieniceri şi spahii. El avea şi aliaţi balcanici, cum ar fi cneazul sârb Ştefan Lazarevici şi domnitorul bulgar Ivan Stratismir. Baiazid a decis să îşi aşeze armata pe un deal înalt, lângă Nicopole, unde avea avantajul terenului şi putea observa mişcările inamicului. El a ordonat să se construiască o linie de fortificaţii din lemn şi pământ pentru a-şi proteja flancurile şi spatele.

Bătălia a început pe 25 septembrie 1396, când cruciaţii au ajuns în faţa taberei otomane. Sigismund a propus să se facă un asediu asupra oraşului Nicopole, care era apărat de o garnizoană turcă, şi să se aştepte sosirea altor aliaţi creştini. Însă liderii francezi au refuzat acest plan şi au insistat să atace direct armata otomană. Ei erau încrezători în superioritatea lor cavalerească şi nu îşi doreau să împartă gloria cu alţi aliaţi. Astfel, ei au luat iniţiativa atacului şi au pornit spre dealul ocupat de otomani. Sigismund nu a avut altceva de făcut decât să îi urmeze cu restul armatei.

Atacul cruciaţilor a fost însă un eşec catastrofal. Cavalerii francezi şi burgunzi au fost întâmpinaţi cu o ploaie de săgeţi din partea arcaşilor otomani, care i-au încetinit şi i-au dezorganizat. Apoi, ei au întâlnit fortificaţiile otomane, care i-au împiedicat să îşi folosească lancele şi să spargă liniile inamice. În plus, ei au fost surprinşi de un contraatac al cavaleriei uşoare otomane, care a ieşit din ascunzătoare şi i-a atacat pe flancuri şi în spate. Cavalerii francezi şi burgunzi au fost astfel înconjuraţi şi nimiciţi de otomani, care nu le-au făcut niciun prizonier. Printre cei ucişi s-au numărat mulţi nobili francezi, cum ar fi Filip de Artois, conte d'Eu, Jean de Vienne, Jean de Carrouges şi Enguerrand de Coucy.

După ce au distrus aripa dreaptă a cruciaţilor, otomanii s-au întors spre centrul şi stânga armatei creştine, care erau formate din trupele lui Sigismund şi Mircea. Acestea au rezistat mai bine atacului otoman, dar nu au putut să schimbe soarta bătăliei. Sigismund a reuşit să scape cu o mică parte din armata sa şi să se refugieze la Vidin, unde a fost salvat de o flotă veneţiană. Mircea a reuşit şi el să se retragă cu o parte din oştenii săi şi să se întoarcă în Ţara Românească. Restul cruciaţilor au fost ucişi sau capturaţi de otomani.

Bătălia de la Nicopole a avut urmări dramatice pentru Europa creştină. Ea a pus capăt speranţelor de a opri avansul otoman în Balcani şi de a recupera Constantinopolul. Ea a arătat şi slăbiciunea şi dezbinarea creştinilor, care nu au fost capabili să colaboreze eficient pentru o cauză comună. Ea a consolidat şi prestigiul şi puterea lui Baiazid I, care a continuat să cucerească teritorii în Europa şi Asia. El a asediat Constantinopolul în 1397 şi a cucerit Vidinul în 1398. El a fost oprit abia în 1402, când a fost înfrânt de mongolii conduşi de Timur Lenk la Ankara.