CRONICĂ de Film: Note despre "Sieranevada", de Cristi Puiu. Cum arată viaţa şi moartea ta, omule? - Mediafax

CRONICĂ de Film: Note despre "Sieranevada", de Cristi Puiu. Cum arată viaţa şi moartea ta, omule?

Sieranevada e un "huis" clos cu lume pestriţă. Avem o seamă de personaje, între uşi care se deschid şi se închid, ferecaţi în apartament, claustraţi în propria lor minte, cu adevărul lor individual. După uşile cu geam de sticlă din apartamentul bucureştean e viaţa oamenilor. Se întâlnesc la parastas.

6775 afişări

Imaginea articolului CRONICĂ de Film: Note despre "Sieranevada", de Cristi Puiu. Cum arată viaţa şi moartea ta, omule?

CRONICĂ de Film: Note despre "Sieranevada", de Cristi Puiu. Cum arată viaţa şi moartea ta, omule?

Filmul mi-a adus aminte de o frază pe care, de curând, am citit-o la Gide, în "Falsificatorii de bani". "Nimic nu-i mai profund într-un om decât pielea sa". Nimic, aşadar, nu-i mai autentic decât ceea ce se vede şi ceea ce trăim, realitatea mărturisită. De aceea, poate, Cristi Puiu reuşeşte să transpună autentic viaţa. Filmele sale sunt, spune regizorul, mărturii. Ştiu că există critici de film din România care au văzut în "Sieranevada" o reprezentare a clişeelor vieţii cotidiene în România. În niciun caz nu-i vorba de clişeu, e vorba despre adevăr. Îmi permit şi o ironie. Uite ce alt sens are cuvântul clişeu în limba română: "Imagine fotografică negativă (pe peliculă de film sau pe sticlă) obţinută în camera obscură şi după care se face reproducerea fotografică." În istorie, de la clişeul fotografic s-a ajuns la cinema. Cât despre acei critici care detectează clişeul, locul comun despre viaţă, livrat în film, să fie textele lor doar pretexte de defulare şi pricină de exhibare a resentimentului gratuit împotriva autorului? Nu ştim.

 

Fotografia pe care Cristi Puiu a ales-o pentru afişul filmului arată o lume: zăpada şi îngheţul peste blocurile comuniste, unde, ca în alveole sau ca într-un fagure, în apartamente, trăiesc oamenii.

În "Sieranevada" natura personajelor iese la iveală tocmai în cotidian, prin ceea ce este în văzul tuturor. Pomenirea celui dispărut este prilejul de a-i arată pe cei rămaşi în viaţă aşa cum sunt, în adevărul lor alterat de plăsmuiri, idei fixe, personalităţi variate. Deşi fiecare reacţionează prin ricoşeu, în relaţia cu ceilalţi, aşa cum însuşi regizorul mărturisea într-un interviu, camera de filmat (echivalată privirii tatălui ce a murit şi-şi vede odraslele) ar putea înregistra (parţial, aproximativ, dar lucid, "cu <ochiul> obiectivului larg deschis") adevărul, inefabilul, ceea ce se află dincolo de lumesc şi cotidian. Ceea ce transpare este esenţial în raportul cu ceea ce e rostit. Cuvintele învăluie, sufletul dezvăluie.

Preotul ce ţine slujba în film şi blagosloveşte masa de "bogdaproste" spune când iese din apartament: "Vorba lungă, sărăcia omului".

Iată personajele ce-l pomenesc pe tatăl defunct la 40 de zile: Lary, fost medic, actual negustor de echipamente medicale, placid din fire, însă cu darul obiectivităţii fruste, soţia lui, tumultoasă şi nervoasă, fratele său, militarul, care destăinuie că "frica este motorul acţiunii umane", Gabi, al treilea frate, şi Sandra, soţia lui, arţăgoasă şi sensibilă, copilul lor nou-născut ce se trezeşte chiar în clipa  când slujba parastasului se sfârşeşte, soţia lui Emil, cel pomenit, împăciutoare şi melancolică, tanti Evelina, cu căciulă comunistă, ce propovăduieşte regimul ceauşist şi se ia la harţă pentru a-şi apăra convingerile, cumnatul mortului, un soi de personaj de cartier muieratic, care-şi înşeală nevasta la greu şi pe care soţia sa, cu lacrimile şiroindu-i pe tot parcursul filmului, îl dezvăluie aşa cum e în faţa tuturor celor prezenţi, cu detalii despre perversităţi şi cu necazul ei rostit confesiv: "Dacă nu aveam vibrator, mă lăsa de mult, aşa mi-a spus". Copiii adulterinului înclinat spre perversiuni cu femeile din cartier pe nume Toni sunt: Cami şi Sebi, fata tânără care vorbeşte măscari, aşa cum vorbesc tinerii, şi care aduce la parastas o croată beată. Sebi, subţirelul cu ochelari, care crede în teoria conspiraţiei şi spune tuturor că "Atacul de la 11 septembrie a fost un inside job". În fine, Simona, fata care cumpără costumul de împărţanie ce se dăruieşte la parastasul de 40 de zile, după tradiţia înmormântării din Dolj, unde se născuse Emil, defunctul. Un singur cuplu pare relativ calm în tot conflictul: soţul este un profesor de matematică ce se declară "echidistant" în disputa despre 11 septembrie, iar soţia lui, ce nu rosteşte decât câteva vorbe în film, cu şepcuţă de piele. ochi înlăcrimaţi şi şerveţel nazal în mână, cu chip trist.

Toţi trebuie să se întâlnească la parastas într-o zi de ianuarie. Oamenii din film se întâlnesc să facă pomană tatălui mort sau lui Emil vecinul de pe scara blocului din Colentina, în funcţie de relaţia cu defunctul, însă nu se leapădă de propriul lor ego. Fiecare are, într-un fel, propria lui realitate şi realitatea deplin verosimilă se întâlneşte în punctul de convergenţă. Ei vor să trăiască, să se întâlnească cu Celălalt, fie cu ranchiună, fie cu râcă, fie cu dragoste. Rostul întâlnirii, parastasul, se revelează în scene de climax, în mijlocul ciocnirii sensibilităţilor: secvenţa când Lary plânge în maşină şi-i povesteşte soţiei despre tatăl său, scena slujbei şi rugăciunii, râsul împărtăşit din final, pe seară, când toţi au obosit, între Lary şi fratele său.

Oamenii viermuiesc pe lume şi o populează. Iată-i şi la acest parastas, cum vorbesc, cum vociferează, cum demonstrează, cum râd, cum iubesc. Se zice în filozofie, natura are oroare de gol. Natura umană, aici, în Sieranevada. Dincolo de asta, adică de viaţa ce mişună, e Dumnezeu, moartea luminoasă, înţelepciunea, adevărul, transcendenţa sublimă. Cum zice şi apostolul Pavel în epistola către Corinteni: "Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu (...) Rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea." Dragostea e peste tot, deşi nu explicită, livrată vulgar-melodramatic, ci subtilă, în Sieranevada. Camera de filmat priveşte oamenii cu dragoste, fără să-i judece. Într-un fel, în sminteala lor, fiecare dintre ei greşeşte şi fiecare dintre ei e tolerat în proximitatea obiectivului de filmat.

Camera, adică ochiul mortului care-şi priveşte cu iubire familia, ar putea fi o formă de inteligenţă superioară. Dacă n-ar fi trancendent, sau între lumi, cum e sufletul defunctului după 40 de zile de la moarte, ar fi tot de pe lumea asta. Ar fi om. Dar moartea te scoate din jocul lipsit de logică şi smintit al vieţii.

Iată ce-am citit în Ziarul Lumina dis de dimineaţă, după ce am văzut filmul lui Cristi Puiu: "Copleşiţi de grijile cotidiene, ignorăm deseori rugăciunea şi milostenia pentru cei răposaţi sau tindem să credem că sunt nişte formalităţi comemorative, însă acestea sunt foarte importante dacă avem în vedere că pot atrage mila lui Dumnezeu şi iertarea păcatelor celor adormiţi. Slujba Parastasului este o faptă a milei creştine deoarece răposatul, din momentul morţii, nu mai poate face nimic pentru el. Singura lui nădejde rămâne la cei pe care i-a lăsat pe pământ, care pot fi mijlocitorii lui către Dumnezeu."

Păi şi dacă oamenii greşesc ritualul, ce se întâmplă? Cei care vin la parastas sunt întrerupţi permanent de la aşezatul la masă şi în tradiţia ortodoxă se spune că dacă nu mănânci la parastas, nimic nu ajunge la sufletul mortului. Se petrec scandaluri, e agitaţie, zumzet, nimic nu pare să iasă conform "regiei" impuse, potrivit canoanelor dumnezeieşti. Rânduiala ceremonialului religios se face trudnic, căci întotdeauna, inefabilul, ridicarea la ceruri a sufletului, trebuie totuşi să pornească de pe lumea asta, din materia asta, din viaţa deşucheată. Apucaţi de streche şi convinşi fiecare de adevărul lor, oamenii se opresc să asculte slujba de binecuvântare, când ajunge preotul întârziat. Slujba, cântecul preoţilor m-a făcut să plâng. O spun fără încojur. Asta înseamnă că atunci s-au izbăvit sufletele. Vii şi morţi. Oamenii reuşesc, într-un final, pe seară, să bage furculiţa în sarmale şi să flendure mămăliga galbenă şi aburindă în farfurie, aşa cum face personajul Lary.

În tot haosul comprimat în apartament, umplut până la refuz de suflări omeneşti, haos care irumpe de fapt, din minţile coruptibile are personajelor, ce se întâlnesc într-un punct de intersecţie, e interacţiunea, acţiunea cauzală reciprocă. Adică se trăieşte în comun şi se împart teritorii. Apropierea dintre oameni, contactul uman, care distruge, dar şi salvează, e pharmakon-ul de care vorbesc filozofii, ce înseamnă, în acelaşi timp, remediu, otravă şi ţap ispăşitor. Câţi ţapi ispăşitori există în "Sieranevada"? Fără mecanismul "ţapului ispăşitor" oamenii s-ar îndoi de ei înşişi şi poate li s-ar părea că sunt fiinţe sterpe, spunea într-un interviu regizorul Cristi Puiu.

Dumnezeu şi morţii văd şi iubesc necondiţionat, pentru că sunt din altă parte, imateriali. Iubirea absolută, adică ubicuitatea minunată şi miraculoasă. Să vezi tot, din toate părţile, din toate perspectivele, să urmăreşti viaţa pas cu pas şi să spui: iubirea nu poate înceta.

Aşadar, "Sieranevada" e un film despre oameni, despre cei materializaţi, de carne şi sânge, cu două mâini, două picioare, oamenii de pe lumea asta. Adică oameni aşa cum sunt oamenii, cu sminteli şi închipuiri şi frânturi de autentic, care percep fragmentat ce e deasupra lor, pentru că viaţa (şi materia ei) e implicit coruptibilă. Despre suflete ce încă sunt materie şi despre sufletele celor adormiţi, imaterialii. Dacă viaţa n-ar fi teritoriul "aproximativului", meleagul inexistenţei adevărului absolut, atunci n-ar mai fi viaţă. Omul nepăcătos nu există. Deja lipsa de prihană şi adevărul te duc în altă formă de existenţă. Pe lumea asta "aşa e"...aşa se vede. Cel puţin ipoteza "cum o fi să vezi prin ochiul mortului?" e transpusă subiectiv (cu semnătura Cristi Puiu), în acest film.

Notele pe marginea filmului "Sieranevada" nu întregesc o cronică de film, sunt nişte crâmpeie scrise la foc automat, la cald, sub vraja filmului, despre miracolele vieţii şi morţii într-un apartament de bloc din Colentina, Bucureşti.

Filmul "Sieranevada" intră în cinemtografele din România pe 9 septembrie.

 

Dacă ţi-a plăcut articolul, urmăreşte MEDIAFAX.RO pe FACEBOOK »

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Taguri:
CRISTI PUIU ,
SIERANEVADA ,
CRONICĂ

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul Mediafax SA.