O carte pe zi: „Adaptări teatrale (Balzac, Dostoievski, Tolstoi, Cehov, Gorki, Proust)”, de Virgil Tănase

Virgil Tănase, născut în 1945, nu este numai prozator, eseist şi traducător, ci şi dramaturg şi regizor de teatru. A studiat filologia la Universitatea din Bucureşti (1963-1968) şi regia de teatru la Institutul de Teatru „I. L. Caragiale“ (1970-1974). Pentru volumul de Teatru, din 1997, a primit Premiul Academiei Române. A regizat mai multe piese. A publciate mai multe biografii ale unor dramaturgi, de pildă „Cehov”, în 2008.

Călin Ciobotari prezintă volumul de faţă drept „o adevărată bijuterie în materie de adaptare teatrală”, pentru vă Virgil Tănase ni-i „traduce” pe Balzac, Dostoievski, Tolstoi, Cehov, Gorki şi Proust în limbaj scenic. „Căci Virgil Tănase ştie să haşureze, cu o naturaleţe debordantă, teatralităţi în opere literare. Regizorului-scriitor îi reuşeşte un profund spectacol în mai multe părţi, cu delicii de lectură şi de imaginaţie ce nu pot fi descrise, ci degustate pagină cu pagină.”

Cărei nevoi răspund aceste adaptări? întreabă autorul

„Fireşte, ele n-au fost făcute întru priinţa celor pentru care lectura este un efort pe care nu-l pot face. Şi nici pentru cei copleşiţi de treburi, nevoiţi să-şi restrângă bunăvoinţa culturală la cele două sau trei ore în care un spectacol adună nenumăratele isprăvi ale lui Don Quijote întinse de autor pe o mie de pagini, concentrează în câteva dialoguri imensitatea Fraţilor Karamazov sau restrânge drastic cele cincisprezece volume ale romanului lui Proust În căutarea timpului pierdut. Nici pentru că limbajul scenic ar fi mai „accesibil” decât cel al literelor, lucru de care mă îndoiesc. Excelenţa teatrului nu o poate înlocui pe cea a literaturii şi reciproc. Între ele distanţa nu e mai puţin fabuloasă decât între Sonetul 104 al lui Petrarca şi versiunea pentru pian a lui Liszt, între Ispita Sfântului Anton de Flaubert şi tabloul lui. Brueghel care i-a slujit drept model, între legenda sărmanei Daphne, fiica râului Peneus, povestită de Ovidiu în Metamorfoze, şi statuia lui Bernini de la Villa Borghese. Sunt ispitit să cred că nimic nu înfăţişează mai grăitor diferenţa dintre ce este teatru în teatru şi literatură în literatură decât aceste „ouă de cuc” strecurate în cuibul celeilalte arte.”

Comentari: „Adaptând pentru scenă Crimă şi pedeapsă, Virgil Tănase a fost preocupat îndeosebi de ceea ce constituie esenţa romanului, şi anume tulburarea mentală a criminalului dublată de nevoia acestuia de a se răscumpăra. Construit pe temeiul celor trei confruntări dintre judecătorul Porfirii Petrovici şi rebelul Rodion Raskolnikov, în jurul cărora gravitează celelalte personaje, spectacolul se desfăşoară fluid, slujit de elemente scenice folosite cu o mare sobrietate.” (Jacques Vallet – Le Canard enchainé)

„Spectacolul lui Virgil Tanase după În căutarea timpului pierdut traversează întreaga operă proustiană mulţumită unor decupaje şi montaje care dau fragmentelor identitatea întregului, aşa cum un element de ADN ne permite să reconstituim totalitatea unui organism. Rezultatul este perfect logic, perfect coerent, fără nimic forţat, precipitat sau artificial. (Mireille Patureau – Radio France)
 

Virgil Tănase – Adaptări teatrale (Balzac, Dostoievski, Tolstoi, Cehov, Gorki, Proust). Editura Junimea, colecţia Hamletarium, 284 pag.