O carte pe zi: "Cartea ceaiurilor", de Tudor Călin Zarojanu

Probabil mulţi dintre dumneavoastră, mai ales dintre cei care urmăresc emisiunile culturale, îl ştiu pe autorul acestei cărţi care se citeşte pe nerăsuflate, într-o oră - Tudor Călin Zarojanu. De mulţi ani este amfitrionul unei emisiuni televizate (la TVR - mai nou, o parte dintr-o emisiune mai mare), care se cheamă "De ce-aş citi?". Sigur nu există autor de emisiuni culturale cu o mai mare naturaleţe, dezinvoltură şi farmec decât Tudor Călin Zarojanu, care nu numai că vorbeşte frumos, captivant, liber, dar se şi mişcă nestingherit, urcă şi coboară trepte, se joacă cu fel şi fel de obiecte, merge pe bicicletă vorbind şi multe altele, în timp ce te ademeneşte cu cuvinte meşteşugite, convingându-te să citeşti ce el a citit deja şi că trebuie neapărat să intri în universul pe care el l-a descoperit. Rar dar!

Pe urmele lui, fără farmecul lui, voi încerca să fac aidoma, să vă conving că trebuie să citiţi cartea pe care a publicat-o în urmă cu câteva luni. Se cheamă "Cartea ceaiurilor". E o poveste ca un fel de rememorare a începutului anilor '70 ai secolului trecut, care i-au marcat formarea intelectuală. O carte plină de nostalgie după o tinereţe în care toate erau altfel. Adolescenţi/liceeni care îşi făceau un program comun inventaseră sau preluaseră de la alţii moda ceaiurilor, reuniuni în care dansau (nu într-un stil anume, de fapt era mai mult o smuceală care semăna a libertate), beau votcă (fără să se îmbete), fumau (dându-se mai maturi decât erau), nu vorbeau despre părinţi, nu contau meseriile acestora, foarte diferite, conta doar că ei, puştii, erau egali, erau aproape la fel îmbrăcaţi, niciunul nu se fandosea cu haine de ultim răcnet, să-i umilească pe ceilalţi, deşi ar fi putut s-o facă, ascultau muzică imprimată benzile unor magnetofoane cât un geamantan, pe care le cărau pe umeri de la casa unuia la a altuia (nu exista mai mult de un magnetofon de gaşcă!), sau muzica de pe discuri de vinil ce par unora astăzi obiecte preistorice, formaţii de muzică româneşti şi străine, care, deşi nu prea sunt cunoscute generaţiilor noi, au fost borne în muzica acelor ani, în muzică în general şi în devenirea lor ca oameni. O carte în care sunt ierarhizate petrecerile vremii, sunt descrise "cafturile" pentru onoarea unor domniţe, posterele cu cântăreţi smulse din paginile revistei Flacăra pe vremea când încă nu trecuse la tipărirea pe hârtie de ziar, primele iubiri şi multe altele. Toate reuninile despre care povesteşte el se numeau ceaiuri.

Şi toate se petreceau într-un Bucureşti aglomerat, în şi între blocuri de beton (pe care Zarojeanu le-a mai descris admirabil în altă carte a sa, "Copiii asfaltului"). Nu poate să-şi reţină regretul că lumea NU SE MAI ADUNĂ SĂ FACĂ ÎMPREUNĂ CEVA!

O carte superb scrisă.

Tudor Călin Zarojanu - "Cartea ceaiurilor". Editura Eikon. 118 pag.