O carte pe zi: „Mâna care închide ochii”, de George Arion

Cel puţin două romane poliţiste într-unul singur. Un tur de forţă literar.

293 afișări
Imaginea articolului O carte pe zi: „Mâna care închide ochii”, de George Arion

O carte pe zi: „Mâna care închide ochii”, de George Arion

Un nou volum cu Andrei Mladin. Şi un text, fireşte mult mai scurt, despre cum a apărut Andrei Mladin şi cum a devenit George Arion autor de romane poliţiste şi de spionaj. Nu ştiu pe care dintre texte să-l recomand mai întâi, o voi face cu amândouă, pe rând.

Romanul este o reuşită, dar asta nu e deloc surprinzător pentru scrisul lui George Arion, multe dintre romanele sale au fost reuşite. De data aceasta însă e vorba de o performanţă pe care scriitorul o duce cu bine la final, pentru că avem de-a face cu un roman în care se aminteşte/se scrie sub ochii noştri un alt roman, în care apar alte texte literare - şi în toate autorul se descurcă de minune, trecând de la o ficţiune la alta, făcându-şi cititorul să aştepte cu nerăbdare revenirea la filonul anteiror şi menţinând şi suspansul. Şi toate se petrec în pandemia prin care trecem de aproape un an. Prin urmare nu numai că e o scriere foarte recentă, dar în ea pâlpâie şi toate neliniştile, nemulţumirile, aberaţiile care ne înconjoară de atâtea luni.

În plină pandemie de Covid-19, Andrei Mladin e invitat să scrie o povestire care să fie publicată într-o culegere de proză scurtă din Franţa.

Condiţiile sunt ideale, pentru că ce anume poate face mai bine un scriitor decât să scrie, mai cu seamă în momentele în care e obligat de carantină să rămână în casă? Ca atare, Andrei Mladin începe o povestire de spionaj în vreme de pandemie, în mijlocul căreia s-ar afla un fost cercetător chinez fugit din Wuhan; acţiunea se petrece la o clinică particulară din Italia, unde apar diverse personaje cu trucut cel puţin dubios. Andrei Mladin se întrerupe din scris, revine, constată că, treptat, mica povestire pe care voia s-o aştearnă pe hârtie se transformă în roman. Lucrurile se complică din ce în ce mai mult, romanul rămâne neterminat.

Pentru că un prieten îl sună din spital, rugându-l să aibă grijă de anticariatul pe care-l deţine şi să onoreze comenzile clienţilor. Andrei Mladin acceptă, dar se pomeneşte în mijlocul unui complot îndreptat împotriva preşedintelui şi apoi atras într-o anchetă despre destinul frânt al mai multor tinere. Vrea să afle cine complota împotriva preşedintelui, dar i se închide gura. Ceva mai multe şanse are încercând să afle adevărul despre dispariţia celor cinci tinere ale căror oseminte sunt descoperite îngropate într-un tunel de sub anticariat. Dar crimele s-au petrecut în 1949, nimeni nu mai e interesat să afle adevărul, întâi pentru că nimeni nu mai poate fi pedepsit după atâţia ani, apoi pentru că în mod cert făptaşii vor fi decedat şi ei. Andrei Mladin se încăpăţânează să scotocească şi află că „prin anii 60 ar fi putut exista un proiect prin care unora dintre ucigaşii prinşi să le fi fost promisă imunitatea dacă executau crime la comandă” (tema implicării Securităţii în viaţa de zi cu zi l-a mai bântuit pe George Arion şi în alte romane recente). Aceste două filoane principale ale acţiunii sunt întrerupte destul de des de alte scurte întâmplări care devin schiţe poliţiste independente, la fel de captivante.

Printre atâtea întâmplări vechi şi noi, plus presiunile covidului şi ale restrictiilor carantinei, Andrei Mladin nu prea mai scrie. „Cum să mai scrii ceva? – comentează editorii. Pe măsură ce presiunea începe să-şi spună cuvântul, aşternerea cuvintelor pe hârtie devine tot mai anevoioasă, iar graniţa dintre realitate şi ficţiune tot mai neclară. Angoasele personajelor se confundă cu angoasele scriitorului, obsedante, ispititoare, tulburătoare. Cum poţi evada din propria minte? În cine să ai încredere?”

Andrei Mladin însuşi are momente de depresie adâncă în ce priveşte propriul său scris: „De ce să mai scriu? Nu sunt deja prea multe volume în librării, anticariate, biblioteci? Se citeşte tot mai puţin, dar editurile nici nu se gândesc să-şi micşoreze producţia. În fiecare an aşteaptă cu speranţă un reviriment.” „Moartea cărţilor o mai prevesteşte ceva: dispariţia poveştii din romane. Autorii nu mai ştiu să cnstruiască o intrigă, sau li se pare ceva desuet, de prost gust să nareze întâmlări cât mai captivante. În locul lor apar fastidioase analize ale unor stări nebuloase pe care, chipurile, le cunsoc personajele. Un delir fără cap şi coadă.”

Finalul cărţii e aproape halucinant, lăsând cale liberă autorului George Arion pentru orice desfăşurare îşi imaginează mai departe. Nu vom dezvălui acest final.

Spuneam la începutul acestor rânduri că mai există un text aproape la fel de important în carte, postfaţa „Cum am devenit autor de romane poliţiste şi de spionaj”, aproape 20 de pagini de confesiuni pe care nu ştiu dacă George Arion le-a mai făcut vreodată, în orice caz sigur nu în această formă, cu amănunte despre devenirea sa intelectuală şi scriitoricească. O încântare şi o învăţătură.

George Arion – Mâna care închide ochii. Cuvânt înainte de Alex. Ştefănescu. Editura Crime Scene Press. 471 pag.

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.

 

Preluarea fără cost a materialelor de presă (text, foto si/sau video), purtătoare de drepturi de proprietate intelectuală, este aprobată de către www.mediafax.ro doar în limita a 250 de semne. Spaţiile şi URL-ul/hyperlink-ul nu sunt luate în considerare în numerotarea semnelor. Preluarea de informaţii poate fi făcută numai în acord cu termenii agreaţi şi menţionaţi aici