O carte pe zi: „Suferinţele bătrânului Wernher” de Gheorghe Săsărman

„Şi, în cele din urmă, mi-am luat inima în dinţi şi mi-am zis: ce-ar fi să traduc volumul, ca să-l ofer unor editori din România, unde am mai publicat şi eu câte ceva!” – Gheorghe Săsărman.

Gheorghe Săsărman – Suferinţele bătrânului Wernher. Manuscris anonim tradus, rafistolat şi comentat de. Editura Şcoala ardeleană. Colecţia Şcoala ardeleană de proză. 289 pag.

„Eroul romanului de faţă este un cetăţean, la vârsta senectuţii, al noii Germanii perfecte, de după „reunificare”, contemporan cu noi şi cu o sumedenie de revoluţii multiculturale care zdruncină planeta, foarte vioi la minte, dar mai domolit la trup, confruntat cu dilema rămânerii pe linia de plutire într-o lume a valorilor sărite de pe fix, relativizate până la caricaturizare. Fost cavaler al ştiinţelor exacte, el experimentează acum răspunderea de a deveni pacientul perfect al vârstei lui, întrucât nutreşte o „stimă evlavioasă” faţă de medici şi „un veritabil cult pentru medicamente”, noua lui mitologie de proximitate fiind alcătuită atât din termeni care altora le stârnesc o stare terifiantă (glaucom, cataractă, endoscopie, colonoscopie etc.), cât şi din pedanterii igienice profund documentate pe Internet, cum e aceea a calculării pH-ului epidermei înainte de a cu¬păra săpun. Neocolind niciun deliciu, ideologic sau tehnologic, al lumii în care ne este dat să trăim (smartphone-uri, cookies, cancel culture, genderizare), Wernher suferă nu pe seama inimii, aşa cum o făcea eroul suicidar al lui Goethe, ci din cauza Zeitgeist-ului preponderent absurd, incomprehensibil, al perioadei socioculturale şi politice în care îi este dat să apună, numai c-o face cu un inconfundabil simţ al umorului şi cu o mulţime de complicităţi mucalite, zâmbitoare, „manuscrisul găsit” al romanului invitându-l pe cititor să exorcizeze prin râs o temă, de altminteri, patetică: şi anume cum e să afli că ai devenit bătrân.” (Ştefan Borbely)

Bătrânul erou trece prin succesive stadii ale degradării fizice – sau crede că i se întâmpla asta, sau se teme să nu i se întâmple, de la durerile hemoroidale, la fel şi fel de boli, care îi atiung toate simţurile, nu e ocolit nici de spaima de moarte. Trece prin stadii diferite ale însingurării, temerilor de orice fel, e atins de gândul nemuririi.

„O dilemă fără scăpare: sau mă împac cu gândul insuportabil că voi muri, ceea ce mi-e clar că nu pot, sau tânjesc după veşnicie, ceea ce, dacă ar fi cu putinţă, ar fi o osândă încă şi mai aprigă decât moartea! Sau şi una, şi alta. Aşa îmi trebuie, dacă îmi pun mintea cu enigme la care nici cei mai mari gânditori ai omenirii n-au găsit dezlegare mai bună decât mitul izgonirii din Paradis. O concluzie cu care Wernher s-ar fi putut declara mulţumit; ceea ce nu-l împiedica totuşi să revină, iar şi iar, mereu la aceeaşi temă...”

Totul porneşte de la un manuscris anonim pe care bătrânul îl primeşte prin postă, care ajunge să-l obsedeze şi pe care în cele din urmă îl publică.

„Am rupt deci banda care fereca plicul şi am scos din el un teanc voluminos de coli imprimate şi numerotate, prinse într-un dosar. Pe dosar stătea scris în chip de titlu: Die Leiden des alten Wernher („Suferinţele bătrânului Wernher”). Numele autorului lipsea însă şi nu figura nici în paginile de text din dosar, pe care am şi început să le răsfoiesc, curios şi tot mai intrigat. Mi-am dat repede seama că era vorba de manuscrisul unui volum de proză (poate un roman?) redactat în limba germană, alcătuit (după cum veţi vedea) din 16 episoade (sau capitole?); m-am apucat, aşadar, să-l citesc cu atenţie.”