O carte pe zi: „Tot ce i-am promis tatălui meu”, de Ioana Maria Stăncescu

Fără îndoială, semnalăm/prezentăm astăzi o carte impresionantă pentru femei. De altfel, rătăcind pe internet, am găsit însemnarea unei cititoare, posibil să le prezinte pe toate: „Ioana a scris o carte pe care nu am mai putut-o lăsa din mână de când m-am apucat de ea. A dat cu mine de toţi pereţii cartea asta. E cu plâns, e cu zâmbit amar din colţul gurii, e şi cu râs, dar mai ales e cu pus pe gânduri. O carte pe care aş vrea să o citească toate mamele şi toate soţiile şi toate fiicele, o carte pe care aş vrea să o citească toţi taţii şi toţi soţii şi toţi fiii”. De ce?

E povestea foarte sinceră a unei femei de aproximativ patruzeci de ani care suferă o operaţie de cancer mamar şi face simultan o introspecţie în propria viaţă. Un du-te vino permanent între copilărie, tinereţe şi prezent, între Bucureşti şi Franţa, unde făcuse pe vremuri o călătorie cu şcoala, îndrăgostindu-se iremediabil.

„Nicio mamă nu e atât de puternică să poată suporta, de una singură, momentul ăla când copilul îi creşte şi începe să vrea să-şi ţină iubire şi pentru el. Trebuie ceva de care să se agaţe. Orice. Sunt femei care mai fac un copil sau care îşi iau o pisică. Eu nu pot. Citostaticile au blocat ovarele şi ciclul mi s-a oprit. De pisici mi-e frică. Atunci, un iubit. Asta pot. Mai ales unul care să nu vadă şi să nu ştie decât ce vreau eu să-i spun. Care să fie suficient de departe”.

Se întâmplă multe (căsătorie, copil, moartea tatălui, divorţ, boală, revenirea unei iubiri, plecări succesive în Franţa), dar parcă nu se întâmplă nimic, toate întâmplările sunt doar mici fapte de viaţă. Eroina îţi aminteşte de o iubire din urmă cu două decenii, un francez pe care l-a întâlnit la Paris şi care, în sfârşit, răspunde scrisorilor ei. Constată: „cancerul e o boală a tristeţii”. Şi „mă simt vinovată că îndrăznesc să fac ceva pentu mine şi doar pentru mine. Că vreau să mă simt femeie şi nu mamă. O femeie care aşteaptă un bărbat. Atât”.

O carte scrisă cu multă sensibilitate, deloc lacrimogenă, cu un model de eroină care susţine că niciodată nu e târziu să o iei de la capăt. Tatăl ei, răpus şi el de cancer pe când ea era o copilă, o învăţase să nu se lase condusă de alţii. Amintirea acestor lucruri îi dă putere să se adune, îi dă o a doua şansă.

„Tot ce i-am promis tatălui meu balansează cu graţie feminină între amintirile încă vii ale tinereţii şi prezentul unei realităţi necruţătoare – scrie Mara Wagner pe ultima copertă. Drama schizoidă a femeii mature eşuate în rol de mamă se transformă, cu prilejul unui punct de cotitură, într-o zbatere între dreptul la o viaţă proprie şi păstrarea echilibrului în universul familial. Povestea de iubire, fie ea şi una la distanţă, imposibilă, dar cu atât mai uşor de dus, vine ca un colac de salvare, iar eroina o (re)trăieşte ca pe o a doua şansă, cu disperarea specifică a celor care nu mai au timp — totul într-o atmosferă cu iz parizian”.

Ioana Maria Stăncescu s-a născut la Bucureşti, în 1975, şi a studiat limba şi literatura franceză la Universitatea Bucureşti. După câţiva ani de presă scrisă, a devenit redactor la emisiunile în limba franceză la Radio România Internaţional, unde lucrează şi-n prezent. A semnat articole şi reportaje în publicaţia francofonă Regard. În 2011, şi-a lansat blogul asa-si-asa.ro. Scrie texte foarte bune în revista „Catchy”. „Tot ce i-am promis tatălui meu” este primul ei roman.

Ioana Maria Stăncescu – Tot ce i-am promis tatălui meu. Editura Trei. 303 pag.