Pictorul român care are o lucrare în colecția privată a Regelui Charles / „Majestatea Sa este extrem de încântată”

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne în Discover

Ce este inspirația? Pentru unii, inspirația este revelația neașteptată a unui alt noi înșine. E când un alt „Tu” îți dă un pumn în față. Ea nu se face simțită cu delicatețe, ea pur și simplu se manifestă plenar și concret, fără brizbrizuri.

Vezi galeria foto
5 poze

Asta se poate spune despre Bogdan Mihai Radu, pictorul a cărui poveste cu arta începe cu un mic furt.

Dar nu cu o găinărie de doi lei, ci cu ceva ce avea să însemne tasta „Enter” a carierei sale în fața șevaletului.

„Bărbatul de la Hotelul Ritz”

BCE se teme că „pasta de dinți” a început să iasă din tub: „Riscul ca inflația să se dezancoreze este în creștere”

Un asistent medical se droga cu fentanil furat din spital. Sistemul AI care trebuia să-l prindă a dat greș

Să vedeți… era elev printr-a doua și văzuse un film – Bărbatul de la Hotelul Ritz – povestea unui falsificator de tablouri care trăia în lux la Paris – fura tablouri extrem de valoroase din muzee și colecții private, pe care le înlocuia cu replici foarte bine executate – atât de bine executate, încât proprietarii nu-și dădeau seama de furt.

Așa că, ce să facă și Bogdan?

I-a luat un tablou bunicii spunându-i că-i trebuie pentru la școală și i-a adus înapoi copia acestuia.

Despre bunică nu știm nimic – nici că și-a dat seama de farsă, nici că nu și-a dat seama, fapt este că, astfel, Bogdan își începuse dansul cu pictura.

Problema este că apucăturile artistice ale lui Bogdan nu au fost văzute cu ochi buni de taică-su, care nu concepea ca fiul său să nu aibă o meserie stabilă, un ceva concret care să-i ofere stabilitate în viață.

Iar pictura nu, nu era ceva concret

Căci pictura este revelație și este așteptare, dar între aceste paranteze mai există viață, viață concretă, cu facturi și taxe și alte urâciuni, pe care inspirația singură nu le poate livra.

Împotriva voinței sale, a fost înscris la un liceu local, cu specializări în căi ferate, apoi specializare în silvicultură.

„A fost un chin, a fost groaznic”, spune un Bogdan pe care tatăl său nu s-a chinuit prea tare să-l citească.

Dar cerul lui Bogdan se deschide

Drumul spre pictură a venit pe o ușă neașteptată: un spital pentru copii cu dizabilități din Tălmaciu, unde o cunoștință lucra în atelierul de art-terapie. A venit aici ca pedagog de recuperare prin art-terapie după ce a urmat cursurile colegiului Friedrich Müller.

Astfel, Bogdan a început să vorbească multor inimi de copii, iar schimbările pe care le vedea în ei după o perioadă de lucru cu arta era certificarea că strigătul ăla din interior, pe care-l simțea din copilărie, era viu și manifest și dădea și rezultate.

Și a venit prima expoziție

„Ești talentat, de ce nu faci o expoziție?”, l-a întrebat într-o zi din 2002 o prietenă. Dar pragmatismul lui Bogdan era pe jos, iar prietena lui s-a ocupat să-i aranjeze un spațiu la Casa Franceză din Sibiu, unde au venit și oameni, a venit și presă, au venit și colegi din Uniunea Artiștilor.

Cu această ocazie, a și vândut câteva lucrări.

„A fost wow pentru mine. A fost certificarea că se poate”.

La scurtă vreme, însă, după expoziția din 2003, ceva nebunesc începea să se întâmple: mergea tot mai greu și nici mâinile nu-l mai ascultau. Pe scurt, Paralizie spastică.

Un prim episod a trecut, dar a venit al doilea, iar asta avea să-l imobilizeze la pat timp de doi ani.

O boală și strângere de fonduri

Era 2010, iar începutul promițător în lumea atât de competitivă a picturii părea ultima preocupare pentru un Bogdan care nu-și mai putea mișca corpul de la gât în jos.

„Am stat aproape doi ani paralizat complet, internat la Spitalul Universitar din București.”

Salon de neurologie, nouă oameni, mulți în vârstă, toată ziua pe spate.

Bogdan Mihai Radu ajunsese un caz despre care toată prea vuia la vremea respectivă. Fusese internat în același salon cu regretatul Șerban Ionescu.

Campanii de strângere de fonduri pentru medicamentul scump care l-ar fi ajutat să se repună pe picioare au fost organizate într-o societate care a demonstrat nu doar o dată că rezonează cu durerea.

„Eram deprimat, plângeam. Nu știam ce se întâmplă cu mine. Treceau o lună, două, trei și nu-mi reveneam. Mi-am controlat emoțiile ca să nu o îngrijorez pe mama, care venise la București să stea cu mine.”

Bogdan era într-un cer negru, cu umbre negre și fără perspectivă. Dincolo de nori nu mai era nimic.

A pictat cu gura un câmp cu maci

Cerul pe care atât de mult i-a plăcut să-l privească.

Cerul ăla devenise acum dormitorul viselor lui.

Unde era raza aia de soare care știe atât de bine să se semneze când vrea ea și pe orice cer vrea ea?

Voia cu orice preț să picteze.

Așa, cu boala aia cu denumire fancy, cu tot – Sindromul Guillain-Barré – poliradiculonevrită cronică, o boală autoimună care paralizează nervii și mușchii.

Așa că a început să picteze cu gura.

„Simțeam nevoia de culoare”. Abia dacă putea să-și miște mâinile.

„Ce ai pictat prima oară după atâta vreme?” „Un câmp cu maci. Simțeam nevoia de culoare”.

„Parcă călcam pe vată”

Campania de strângere de fonduri l-a ajutat pe Bogdan să strângă banii pentru medicamentul de care avea atâta nevoie, iar asta a însemnat că a reînceput să meargă.

A trebuit să învețe de la zero să meargă, să ia o cană de pe masă și s-o ducă la gură fără s-o verse.

Totul de la zero, iar sentimentul de frustrare uriaș care se construise în el devenise acum un alt cap al unei hidre care se hrănea lacom cu neputința lui.

„Parcă călcam pe vată. N-aveam niciun echilibru. Și cea mai grea a fost să urc și să cobor scările.”

„Am dat telefoane ca să mă laud”

Însă perioada de imobilitate a trecut, iar pe cerul lui Bogdan apărea din nou lumina.

Fără să-i spună, un prieten l-a înscris cu un tablou la un târg internațional de artă din Oxford.

„M-am trezit că lucrarea mea era pe coverul site-ului târgului, ca exemplu de promovare. Dar ca să particip aveam nevoie de aproape 5.000 de euro. Nu știam de unde să-i iau.”

Dar Cerul (de data asta cu „C” mare) i-a dat din nou o șansă – o doamnă din București care i-a dat banii fără ezitare.

A ajuns la Oxford speriat, fără să știe engleză, într-o sală cu 80 de standuri cu artiști din toată lumea.

Primele zile, nimeni nu se oprea la el. La a treia zi, a venit momentul premierilor.

„Au strigat: Bogdan Mihai Radu, locul întâi. M-am urcat pe scenă, n-am zis nimic în afară de thank you și am fugit. Erau jurnaliști care voiau să mă intervieveze, dar eu nu știam engleză. M-am strecurat afară și am dat telefoane să mă laud.”

Scrisoarea de la Regele Charles

Bogdan știa că Regele Charles vorbea frumos despre România, în special despre Transilvania. „Mă fascina că un om poate vorbi așa de cald despre țara mea, cu cuvinte pe care noi, cei de acolo, nici nu le foloseam.”

Așa că și-a pus în cap să-i dăruiască un tablou – un peisaj din Transilvania, o pajiște de la Viscri.

„Regele Charles a acceptat tabloul și mi-a trimis o scrisoare de mulțumire. Am și corespondat pe e-mail după aceea. N-am vrut să spun de asta nimănui, însă au trecut aproape doi ani. Spun acum cu bucurie și cu mândrie: am o lucrare în colecția privată a Regelui Marii Britanii.”

Scrisoarea Regelui Charles

„Regele nu putea să fie mai încântat, să se minuneze mai mult de compoziția dvs atât de incredibil de vie, iar peisajul dvs îi oferă Majestății Sale o plăcere cu atât mai mare, cu cât el anticipează viitoarele sale vizite în minunatele păduri, sate și dealuri ale Transilvaniei.

„În calitate de Patron al Academiei Regale, Majestatea Sa a fost încântată să afle că lucrarea dvs este expusă la Royal Academy Summer Exhibition, iar această scrisoare vine cu felicitările Regelui, mulțumiri și toate gândurile bune”, se arată în scrisoarea semnată de Contele de Rosslyn, Secretarul Personal al Regelui și al Reginei, datat 11 Septembrie 2024.

„Ceruri din mintea mea”

Atelierul în care stăm de vorbă e plin de pânze. Pe jos, pe pereți, rezemate unele de altele. Cele mai recente sunt aproape numai cer – ceruri largi, luminoase, cu nori care au greutate și mișcare.

„De mic, când eram trist sau nu-mi găseam liniștea, mă întindeam pe iarbă și priveam cerul. Mă liniștea. Am băgat cer în fiecare lucrare a mea. Acum, în sfârșit, am curajul să fac o serie numai cu cer. Ceruri pe care le-am văzut în Transilvania, în Londra, pe unde am călătorit.”

Are deja 23-24 de lucrări în serie. Sunt discuții cu un curator din Marea Britanie pentru o expoziție dedicată. Fiecare tablou seamănă cu celălalt, dar fiecare e altul.

„Fiecare are alt suflu, alt moment.”

Londra l-a schimbat

S-a mutat în Marea Britanie și și-a luat cetățenie britanică.

„Londra m-a schimbat ca om. Sunt mai ordonat, mai responsabil. Sistemul de acolo e prietenos cu tine – dacă ai o problemă și trimiți un e-mail, primești un răspuns, nu te pierzi pe drum.”

Spune asta făcând o paralelă tristă cu o Românie care absolutizează birocrația.

A intrat la expoziția de vară a Royal Academy of Arts – un concurs la care se înscriu în jur de 58.000 de lucrări anual.

A ajuns în lista scurtă de câteva ori, iar asta nu e puțin lucru într-o lume extrem de competitivă.

Scrisoarea Regelui îi recunoaște oficial participarea la Academia Regală.

Acum e în România temporar, pentru recuperare medicală după o operație.

Urmele sindromului Guillain-Barré nu l-au părăsit niciodată complet – dureri neuropatice, probleme de postură.

Dar Londra rămâne „acasă”.

Tatăl care zicea că pictura nu-i meserie

Tatăl lui a murit acum un an. Mama, în 2018.

„Tata zicea că-mi trebuie o meserie și că pictura-i un moft. Cu toate astea, ajunsese să fie mândru de mine.

Mai ales când am primit decorația de la președintele Iohannis, la Londra. Era o mândrie pentru el.”