„Extemporal” la Securitate: telefoane interceptate, filaj și corespondență urmărită. Ce trebuiau să știe ofițerii în 1985

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne în Discover

Un asemenea test, organizat în 1985 pentru trei ofițeri din București, oferă o imagine asupra metodelor considerate necesare pentru controlarea persoanelor care doreau să ajungă în Occident.

Vezi galeria foto
9 poze

Trei ofițeri, puși să rezolve un caz fictiv

Documentele publicate de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS) prezintă o „lucrare practică” susținută în 1985 de trei ofițeri ai Securității Municipiului București.

Scenariul de examen pornea de la cazul fictiv al unui cetățean român a cărui soție rămăsese ilegal în Statele Unite. Bărbatul solicita să se stabilească definitiv în străinătate împreună cu copilul, însă primise aviz negativ și exista posibilitatea să încerce să părăsească România clandestin.

Câți oameni avea Securitatea înainte de căderea lui Ceaușescu. Cifre publicate în premieră de CNSAS

Ofițerilor li se cerea, practic, să stabilească măsurile prin care Securitatea ar fi putut împiedica plecarea ilegală și eventualele acțiuni de protest ale persoanei supravegheate.

Cei examinați erau locotenent-colonelul Vintilă Nicolae, maiorul Preda Vasile și locotenentul Dănilă Ovidiu, toți din Serviciul 120 al Securității Municipiului București.

Examinator era căpitanul Creța Stana, șeful serviciului.

Interceptarea telefoanelor și a scrisorilor, filaj și informatori

Răspunsul dat de Vintilă Nicolae arată amploarea măsurilor pe care un ofițer le putea lua în calcul într-o asemenea situație.

Prima propunere era deschiderea unui dosar de urmărire informativă, dacă persoana vizată nu se afla deja într-o asemenea formă de evidență.

Ofițerul propunea apoi verificarea relațiilor cetățeanului, inclusiv a unei femei care călătorea frecvent în Statele Unite. Aceasta urma să fie studiată în vederea recrutării și utilizării sale pentru obținerea de informații.

Planul includea și interceptarea convorbirilor, investigații, filaj în anumite momente considerate importante și interceptarea corespondenței atât a persoanei urmărite, cât și a uneia dintre legăturile sale.

Mai mult, locotenent-colonelul propunea efectuarea unei percheziții domiciliare. Examinatorul a pus însă sub semnul întrebării necesitatea acesteia, notând pe marginea lucrării: „pt. ce?”.

Fotografia urma să ajungă la Pașapoarte

Măsurile propuse nu se limitau la supravegherea din interiorul țării.

Ofițerul considera că persoanele din anturajul celui urmărit care părăseau România trebuiau controlate mai atent la frontieră. Fotografia și datele bărbatului trebuiau, de asemenea, trimise structurii de Pașapoarte, astfel încât autoritățile să cunoască suspiciunea că acesta ar putea încerca să fugă din țară.

În document apar acronime pentru mai multe metode specifice aparatului represiv: interceptarea convorbirilor telefonice interne și internaționale, interceptarea corespondenței și folosirea tehnicii operative.

Cazul fictiv arată astfel că intenția unui cetățean de a părăsi România putea fi tratată nu doar administrativ, prin refuzarea plecării, ci și ca o problemă operativă care putea declanșa supravegherea persoanei și a anturajului său.

Organizațiile pentru drepturile omului, în ecuația „dușmanilor”

Un detaliu relevant pentru doctrina Securității apare chiar în descrierea situației operative.

Soția cetățeanului fictiv, rămasă în Statele Unite, ar fi apelat la organizații pentru drepturile omului și la alte organisme internaționale pentru a obține plecarea familiei.

Contactarea unor asemenea organizații era tratată în contextul unor posibile acțiuni ostile regimului.

Documentele ilustrează astfel contradicția dintre drepturile individuale și perspectiva aparatului represiv al statului comunist, pentru care încercările de a obține sprijin internațional puteau deveni elemente relevante într-o operațiune de supraveghere.

Examinatorul nu a fost impresionat: două note de 5

Unul dintre aspectele neobișnuite ale documentelor este chiar modul în care ofițerii erau evaluați.

Vintilă Nicolae a primit nota 5. Examinatorul a criticat inclusiv propunerea acestuia ca persoana urmărită să fie contactată de Securitate pentru a fi temporizată și, eventual, folosită de o unitate a aparatului.

Pe lucrare apare observația: „O asemenea măsură denotă o neînțelegere a gravității cazului!”.

Tot nota 5 a primit și maiorul Preda Vasile. În cazul său, evaluatorul a lăsat o altă remarcă tranșantă privind calitatea analizei: „A aprecia situația operativă nu înseamnă a povesti cazul”.

Cel mai bun rezultat dintre cei trei l-a obținut ofițerul cu gradul cel mai mic, locotenentul Dănilă Ovidiu, care a primit nota 7.

Documentele arată că pregătirea profesională a cadrelor Securității includea testarea periodică prin lucrări scrise și exerciții practice. Dincolo de caracterul aproape școlar al examenului și de notele acordate, conținutul testului oferă însă o imagine concretă asupra mecanismelor prin care aparatul represiv comunist era pregătit să supravegheze cetățenii, să le controleze comunicațiile și să împiedice acțiunile considerate ostile regimului.