COMENTARIU Lelia Munteanu: Asigură-te c-ai pornit de-a-ndăratelea!

Când primul tren a intrat în Lhasa, la 1 iulie 2006, lumea l-a întâmpinat ca pe Elefantul Fumuriu Care Calcă pe Lotuşi: una dintre nenumăratele minuni care la 3.490 de metri se pot întâmpla când te aştepţi mai puţin. Să faci până la Beijing doar 46 de ore şi 14 minute (cam cât le ia unora din România să fure PIB-ul), sau până la Shanghai - 50 de ore şi 3 minute - poate aduce o mare uşurare doar celor pentru care timpul se întinde ca o rufă la uscat, între două mirări.

Pentru mistici e o glumă bună, care costă 57 de dolari în picioare şi cam 158 întins pe un pat într-o cuşetă. Altfel, cu ani în urmă, exista - poate mai circulă şi astăzi - de la Beijing la Lhasa, o rată în care aveai vreme, câteva săptămâni, să-ţi iasă toţi gărgăunii din cap.

În Tibet, când ai ceva de spus cuiva de departe - (toţi sunt departe: între coliba magistrului în recluziune, de pildă, şi cortul discipolului poţi străbate o zi întreagă) - nu te urci în tren, nu compui scrisori, ci îi vorbeşti prin vânt. (Finanţiştii noştri ar zice "prin telepatie" şi ar impozita această activitate extrem de profitabilă). Acolo se poate, nu-i nimic neobişnuit. "Frecvenţele" sunt libere - nu există atâtea resentimente, atâtea frământări, stresul e o vorbă născocită de astenicii mai de la câmpie. Până şi povara trecutului, cu toate răscolirile pe care le-ar putea aduce ca un râu umflat, e externalizată în Cronica Akaşă. Asta-i un fel de Memorie Universală, o bancă de acţiuni şi de gânduri, unde-ţi deşerţi amintirile. Abia când dispari - ei nu zic niciodată: "e mort", ci "e absent" - îţi poţi recupera trecutul, cu dobândă, pentru o viitoare naştere.

De-aia nu-i foarte important cine eşti - tu însuţi sau o reîncarnare a ta. Mai important e să faci în aşa fel încât să nu zăboveşti prea mult în bardo (un fel de purgatoriu budist, ca o sală de aşteptare la spitalele noastre de stat - poate să dureze ani sau sute de ani, până spiritul tău împacientat capătă o nouă întrupare).

Doar personajele importante au parte de un mormânt, de o îmbălsămare. Acolo, după ce ţi-au pus rasa călugărească invers, cu nasturii în spate ca să fie siguri că ai pornit de-a-ndăratelea, nişte cioclii tacticoşi te tranşează pe o colină funerară şi aşteaptă să vină vulturii la ospăţ.

Localnicii îşi numesc ţara "Po" - o silabă sanscrită care nu înseamnă nimic precis, tocmai fiindcă ea cuprinde tot. Când ai nevoie, poate înseamnă "zbor" sau "adevăr" sau "uitare"; "plin" sau "gol". După cum o rosteşti - la fel ca silaba mistică "Ram", care, repetată, frecată bine de cerul minţii, nu e doar "foc", ci poate aprinde focul - Po e toiagul de călătorie sau călătoria însăşi.
Odată ce s-au spurcat la samsara (lumea asta mincinoasă), toţi năzuiesc - fiecare cum îl taie capul - spre nirvana, chiar dacă asta le ia amar de vreme (ce e o veşnicie? cât un oftat; cât o privire pe mersul trenurilor).

În Po, macii sunt albaştri şi pisicile negre - nu ştiu de ce, asta e etnomotanica lor. Mai găseşti nişte câini cu limba indigo, pripăşiţi pe-acolo de la începutul lumii. Există o legendă (la fiecare pas te paşte câte una) care spune că, în timp ce lumea se scria, câteva picături de cerneală au căzut pe pământ, iar ciudaţii ăia le-au lins, probabil fiindcă nu ştiau să le citească. N-au fost auziţi lătrând prea des, în schimb bubuie prin lamaserii (cele mai bune tobe se fac din pielea lor).

De ce repet cu lux de amănunte o poveste pe care nu n-am trăit.o niciodată, de ce deschidem împreună cărţi care nu s-au scris încă, de ce îmi amintesc lucruri care urmează să se petreacă, de ce încerc să vă scot din disperarea voastră, să vă port departe de grija zilei de mâine? Cui îi pasă să-l afle? Aşteptând un răspuns, ar pierde trenul.