COMENTARIU Lelia Munteanu: Îngerul din coteţ

Există poveşti care te încuie în casă şi-ţi înghit cheia, cum nici un guvern n-ar putea s-o facă, în cel mai sever lockdown. Poveşti mai pasionante decât un weekend pe pârtie, atunci când n-ai şansa să schiezi la separeu, ca Preşedintele.

După ce te-ai dumirit că la aşa o Putere nici că se putea o Opoziţie mai potrivită, te predai alunecând în manejul unui circ controlat.

Într-o scrisoare datată 13 august 1962, Gabriel García Márquez îi istoriseşte bunului său prieten Plinio Apuleyo Mendoza, o poveste care i se oploşise în minte (ceea ce avea să devină „Un domn foarte bătrân cu nişte aripi uriaşe”).

„(…) într-o zi ploioasă, Baltazar iese în curtea casei şi vede în noroi , cu faţa în jos, un bătrân, foarte bătrân, îmbrăcat ca ţăranii de pe meleagurile lui, cu nişte aripi uriaşe. , îi spune nevasta. . Ca să nu plece, l-au băgat în coteţul găinilor. , le spune un vecin, în toiul agitaţiei stârnite în sat de captură. <Închipuiţi-vă: Sfântul Părinte e în stare să plătească până la o mie de pesos pentru un înger viu>. Preotul, ca întotdeauna, e un netot: , le spune. . Purtarea îngerului, care nu poate vorbi, poate fiindcă e foarte bătrân, îi descumpăneşte: mănâncă orice, numai dacă îi dau alimentele mărunţite, fiindcă nu mai are dinţi. În vreme ce preotul stă să chibzuiască dacă e înger sau demon, sătenii îşi pierd răbdarea, încep clevetirile, iar bietul Baltazar trebuie să muncească precum un măgar ca să întreţină îngerul. În sfârşit, preotul, după ce a studiat îndelung povestea, dă un verdict înţelept: . . Preotul dă din umeri. . Baltazar, oarecum dezamăgit, dar şi fericit că scapă de povara de a-l hrăni, încearcă să vândă îngerul, dar nimeni nu i-l cumpără. În cele din urmă, nu-l vor nici de pomană. Aşa încât într-o zi deschide uşa coteţului şi îngerul dă câteva raite prin ogradă, stă puţin la soare, uscându-şi aripile şi în sfârşit îşi ia zborul”.