COMENTARIU Lelia Munteanu: Papa Francisc: „A ne recunoaşte mici - o premisă pentru a deveni mari"

„Cine Îl caută pe Dumnezeu Îl găseşte acolo, în cei mici, în cei nevoiaşi,  care au nevoie nu numai de bunuri, ci de îngrijire şi de întărire, aşa cum sunt bolnavii, umiliţii, prizonierii, imigraţii, deţinuţii. El e, în cei mici. Iată de ce Se supără Isus: orice afront făcut unuia mic, unui sărac, unui copil, unuia lipsit de apărare, este făcut Lui.

(...) În prosperitate, în bunăstare, avem iluzia că ne suntem suficienţi, că ne descurcăm pe cont propriu, că nu avem nevoie de Dumnezeu. Fraţi şi surori, aceasta este o înşelăciune! Fiindcă fiecare dintre noi e o fiinţă nevoiaşă, unul mic. Trebuie să căutăm propria noastră micime şi s-o recunoaştem. Şi acolo Îl vom găsi pe Isus.

În viaţă, a ne recunoaşte mici este o premisă pentru a deveni mari. Dacă reflectăm. creştem nu atât din succesele şi bunurile pe care le avem, ci mai ales din clipele de luptă şi de fragilitate. Acolo, în nevoie, ne maturizăm. Acolo ne deschidem inima către Dumnezeu, către ceilalţi, către sensul vieţii. Ne deschidem ochii spre ceilalţi. Ne deschidem ochii, când suntem mici, către adevăratul sens al vieţii. Atunci când ne simţim mici în faţa unei probleme, mici în faţa unei cruci, a unei boli, când simţim oboseală şi singurătate, să nu ne descurajăm. Cade masca superficialităţii şi iese în evidenţă fragilitatea noastră funciară: e baza noastră comună, comoara noastră, pentru că, împreună cu Dumnezeu, fragilităţile nu sunt obstacole, ci oportunităţi. O rugăciune frumoasă ar fi aceasta: "Doamne, priveşte slăbiciunile mele..."  (...). De fapt, tocmai în fragilitate descoperim cât de mult Se îngrijeşte Dumnezeu de noi.

(...) Contrarietăţile, situaţiile care pun în evidenţă fragilitatea noastră sunt ocazii privilegiate de a trăi experienţa iubirii Sale. Ştie bine asta acela care se roagă cu perseverenţă: în momentele întunecate sau de singurătate: duioşia lui Dumnezeu faţă de noi devine, ca să spunem aşa,  şi mai prezentă. Când suntem mici, simţim mai mult duioşia lui Dumnezeu. Această duioşie ne împacă, această duioşie ne face să creştem (...). În rugăciune, Domnul ne strânge la El, ca un tată pe copilul său. Astfel devenim mari: nu în pretenţia iluzorie a autosuficienţei noastre - asta nu face mare pe nimeni (...). Un har mare – cel al micimii...".