COMENTARIU Lelia Munteanu: Potopul al-Aqsa vs. Săbiile de Fier. Definiţi victoria!

Să fie proeminentul expert în politică internaţională al Democraţilor atât de naiv? Nici vorbă. Naiv a fost primul meu impuls: să mă uit cu atenţie peste studiile lui Sullivan - strălucite, vă asigur. Trebuia să gândesc, de la bun început, în logică administrativă. Sullivan nu se aventurează în astfel de declaraţii decât având ca suport documentaţia oferită de Serviciile de Informaţii. Care par să nu fi ştiut nimic despre faptul că, de cel puţin un an, Israelului i se pregăteşte o lovitură fără precedent, care va zgudui regiunea şi lumea.

Luaţi prin totală surprindere, responsabilii de la Ierusalim au oferit inamicilor istorici şi amicilor strategici imaginea unui stat vulnerabil.

Pe 7 octombrie a început – de partea Israelului, în confuzie şi panică timp de câteva ore lungi, plătite scump – Potopul Al-Aqsa împotriva  Săbiilor de Fier.

Nu văd scuza Armatei şi israeliene de a fi fost luate pe nepregătite. Precedentul Războiului de Yom Kippur nu le oferă circumstanţe atenuante, dimpotrivă. (Se va constitui o comisie de anchetă, fără îndoială, care, probabil, precum Comisia Agranat în 1973, nu va identifica nici un responsabil).

Fiecare zi care a trecut a resuscitat în zonă diferende vechi, a scos la iveală poliţe neplătite, urile mocnite explodând în declaraţii de o violenţă tipică retoricii din Orientul Mijlociu. Tensiunea s-a extins la nivel global şi nu doar fiindcă războiul Hamas-Israel va fi pus, ca de fiecare dată pe masa ONU. Organizaţia Naţiunilor Unite fiind de multişor o instituţie internaţională aflată într-o situaţie cel puţin delicată: nu mai există de facto, dar e obligată să se exprime.

Cui serveşte acţiunea de o brutalitate fără precedent a Hamas, ar trebui să ne întrebăm, dacă dorim să pricepem ceva. Singurii beneficiari sunt Putin şi războiul lui. Privirile şi suportul s-au mutat masiv dinspre Ucraina spre Israel (ale Statelor Unite, în primul rând şi deloc surprinzător). Dacă strategia croită la Tehran (ca rachetele Qassam) se opreşte aici şi nu ar avea proiectate o a doua etapă şi un obiectiv clar, Iranul va trebui să se mulţumească să lanseze muniţie propagandistică proaspătă şi cam atât.

Orice pas greşit al marilor puteri ar putea extinde conflictul la nivel global. Pericolul e uriaş, pentru că reacţiile par a fi, până astăzi, dictate nu de raţiune rece, ci de emoţii şi resentimente.

În NATO, Turcia a luat-o din nou pe contrasensul consensului, urmărindu-şi interesele în Orientul Mijlociu, între altele problema kurdă.

Uniunea Europeană (la poarta căreia, umilitor, Turcia mai aşteaptă şi astăzi să fie primită) îşi vădeşte, o dată în plus, slăbiciunea. (Josep Borrell, Înaltul Reprezentant pentru Afaceri Externe şi Securitate, e un personaj ezitant, fără anvergură).

Vecinele arabe ale Israelului nu sunt foarte dornice să contribuie la escaladarea conflictului, sunt însă obligate moral să reacţioneze în apărarea fraţilor palestinieni şi invocă corect problemele umanitare care îi afectează pe civilii din Gaza.

Cine speră că Israelul nu va porni ofensiva terestră, se înşeală. Forţele aeriene au pregătit ("curăţat" ar fi o formulare mai potrivită) terenul. Forţele Hamas şi armamentul se află sub pământ. Există un adevărat oraş sub oraşul Gaza. Obiectivul declarat este distrugerea Hamas. La care, în sfârşit, consimte şi Netanyahu, care s-a opus sistematic, cu aceeaşi întrebare: "Cui predăm cheile?", valabilă şi după anticipabila reuşită a Operaţiunii Săbii de Fier.

Atacul terestru se va solda, inevitabil, cu o groază de victime în rândul civililor palestinieni – inevitabil, inclusiv în rândul Tzahal (armata israelienă) - şi va radicaliza Cisiordania. Ce se va întâmpla după? Ar fi trebuit să ne-o spună, de la Ierusalim, iniţiatorii Operaţiunii. Singurul care s-a exprimat a fost, aseară, ministrul Apărării, Yoav Galant, într-o convorbire telefonică purtată cu omologul său, Secretarul american al Apărării, Lloyd Austin: "Treptat, Israelul se va debarasa de orice responsabilitate financiară şi civilă faţă de Gaza". O declaraţie de rău augur. 

Cum va reacţiona Hizballah? Chiar şi cele mai apropiate surse din proximitatea fraţilor de arme din Liban ai Hamas (cu părinţii la Tehran) fac încă presupuneri. Portavionul Gerald Ford, de exemplu, e menit să  descurajeze Hizballah să intervină şi altfel decât a făcut-o până acum – cu tiruri de satisfacţie şi de încurajare. Arsenalul acestuia are zeci de mii de rachete, de mai mare acurateţe decât ale Hamas, care, dacă ar fi lansate, ar putea acoperi întreg teritoriul Israelului.

Situaţia în zonă este cât se poate de complicată şi se va complica încă şi mai mult, pe măsură ce orele trec. La nivel global avem de-a face cu o confruntare între gândirea neconvenţională (Hamas şi entităţi similare, dar, ca excepţie, şi SEAL Teams americane) şi gândirea convenţională (oarecum rece, riguroasă, rigid-klausewitziană, a structurilor de apărare din statele democrate). În mic, 7 octombrie ne-a furnizat această imagine. Comandourile Hamas - care au atacat aşezări din sudul Israelului, intrând în locuinţe şi luând ostateci civili, între care copii şi bătrâni, nu pot fi catalogate altfel decât teroriste (jurnaliştii britanici se mai gândesc încă la asta) – în faţa unei armate neinstruite să acţioneze cu proporţională ferocitate imaginativă.

Nu pot să nu-mi amintesc replica unui foarte cunoscut politician de la Ierusalim la declaraţiile patetice ale premierului Netanyahu (vom învinge, victoria e a noastră etc.): "Definiţi victoria!". Definiţia Hamas e răs-cunoscută, practic imposibilă – distrugerea Israelului.