Eliza Ene-Corbeanu: ”Generația care nu se va mai sacrifica pentru țară”

Între entuziasmul generației care și-a împins fiii spre război și realitatea crudă a tranșeelor s-a căscat atunci o prăpastie care nu s-a mai închis niciodată, iar în acea fisură se află și generația de azi, crescută de primii tați care n-au mai făcut armata și pentru care ideea de a muri pentru țară este un concept străin.

Cele două războaie mondiale au lăsat în urmă dâre de carne vie și un bilanț care sfidează orice înțelegere: între 15 și 20 de milioane de morți în Primul Război Mondial și 70 până la 85 de milioane în cel de-al Doilea Război. Aproape o sută de milioane de vieți stinse în mai puțin de 40 de ani.

S-au redesenat hărți, au dispărut imperii, lumea arăta ca un glob plin de goluri: locuri la masă rămase goale, cartiere fără bărbați, copii orfani, orașe ca Varșovia, Dresda sau Hiroshima transformate în ruine.

Premierul Indiei este așteptat în Israel. Benjamin Netanyahu spune că vrea să construiască „noi alianțe”

Italia: Aproape 400.000 de pelerini la Assisi pentru a vedea relicvele Sfântului Francisc

După 1945, Europa a intrat într-o perioadă pe care generațiile de dinainte n-ar fi îndrăznit s-o viseze, cu decenii de pace, fără mobilizări generale, fără trenuri pline de recruți plecați spre front.

Eliza Ene-Corbeanu: ”Generația care nu se va mai sacrifica pentru țară” | OPINIE

Noi am crescut cu manuale care vorbeau despre Verdun și Stalingrad ca despre epoci încheiate, cu bunici care spuneau „să nu mai apucați voi așa ceva”  și cu convingerea că marile războaie aparțin trecutului, iar integrarea europeană, alianțele militare și libera circulație au consolidat această senzație de stabilitate.

Ne-am obișnuit să credem că nici noi și nici copiii noștri nu vom mai cunoaște războiul decât din documentare pe Netflix și, astfel, s-a născut o generație pentru care chemarea la arme e o ipoteză aproape neverosimilă.

Pandemia de covid ne-a smuls din confortul iluziei că suntem invincibili și ne-a arătat că putem muri pe capete într-o lume care se credea stăpână pe știință și progres.

Nici nu se risipise bine frica aceea difuză, că în februarie 2022 războiul a izbucnit din nou în Europa, la granița noastră și am redeschis, aproape instinctiv, cărțile de istorie, iar acolo  am regăsit o constantă incomodă: România, prinsă adesea între imperii, ezitând, alegând târziu sau prost, făcând alianțe care nu i-au adus întotdeauna siguranța promisă.

Și brusc ne-am gândit că dacă un astfel de front s-ar deschide la granițele noastre, armata română, subțiată și cu o rezervă tot mai îmbătrânită, ar fi aruncată într-o confruntare pe care nu ar putea-o duce singură până la capăt, iar liniștea pe care am crezut-o garantată s-ar prăbuși într-o clipă.

Au reapărut subiecte pe care le credeam închise odată cu ultima încorporare din 2007, precum armata obligatorie, suspendată atunci când România a trecut de la aproape 400.000 de militari la o armată profesionistă care numără astăzi puțin peste 80.000 de oameni, deși necesarul estimat este de aproximativ 120.000, iar rezerva se subțiază an de an.

Dar cine își dorește armata obligatorie când ea înseamnă, în esență, că accepți ideea războiului și posibilitatea foarte concretă ca cineva drag să plece și să nu se mai întoarcă?  Și orice părinte care și-a crescut copilul cu grijă, cu nopți nedormite și cu planuri pentru viitor, înțelege că războiul va frânge acel viitor înainte de a începe.

Europa are memorie scurtă, deși a trăit două războaie mondiale care i-au golit orașele și i-au decimat popoarele, iar astăzi răspunsul multor state la noul context de securitate este reîntoarcerea la armata obligatorie, ca și cum soluția ar fi din nou chemarea tinerilor sub arme.

În nord și est, Finlanda, Estonia, Grecia, Cipru au păstrat recrutarea, iar Suedia, Lituania și Letonia au reintrodus-o în ultimul deceniu; Danemarca a extins-o chiar și pentru femei, iar Croația o reactivează din 2026, argumentul fiind descurajarea și mobilizarea rapidă.

În vest, Franța, Germania, Italia, Spania, Belgia sau Olanda evită deocamdată revenirea la obligativitate și mizează pe armate profesioniste, cu formule voluntare sau hibride, însă faptul că subiectul e prezent în toate dezbaterile, arată că frica a redevenit politică publică.

Eliza Ene-Corbeanu: ”Generația care nu se va mai sacrifica pentru țară” | OPINIE

Pentru prima dată în istoria modernă a României, avem o generație întreagă de tați care nu au făcut armata, bărbați care nu au cunoscut cazarma, nu au primit ordin de încorporare, nu au purtat uniformă nici măcar pentru câteva luni, iar pentru ei, armata nu este decât o poveste auzită de la părinți sau bunici.

Acești tați își cresc copiii într-o logică a libertății de a alege, le vorbesc despre carieră, despre studii în străinătate, despre oportunități, nu despre mobilizare sau datorie față de țară, iar copiii nu mai privesc înrolarea ca pe un prag al maturității, ci ca pe o ruptură brutală a unui drum pe care abia au început să-l construiască.

S-au născut și au trăit într-o Europă a mobilității, cu burse, cu zboruri low-cost, cu ideea că lumea e deschisă și că viitorul nu va depinde de sacrificiul lor militar. Ei nu se văd pe front, pentru că nu s-au pregătit pentru front, ci pentru examene, pentru interviuri, pentru proiecte.

Și nu doar tinerii din România gândesc astfel, ci și cei din Germania, Franța sau Polonia, unde sondajele din ultimii ani arată că sprijinul pentru revenirea la armata obligatorie este considerabil mai scăzut în rândul celor între 18 și 29 de ani decât în rândul generațiilor mai în vârstă.

Războiul din Ucraina a însemnat mii și mii de tineri morți de ambele părți ale frontului, iar în spatele datelor statistice se află studenți care și-au lăsat facultatea, tineri tați, bărbați care nu apucaseră să-și întemeieze o familie.

Dincolo de temerile noastre, de frica părinților și de refuzul tinerilor de a se vedea în uniformă, realitatea este că nu noi decidem direcția, ci alții hotărăsc în numele tuturor, iar în ultimii ani nu se mai vorbește despre creștere economică, ci despre apărare, mobilizare, capacitate de reacție.

Europa se înarmează, bugetele pentru apărare cresc de la an la an, se modernizează drumuri și căi ferate pentru transport militar rapid, se vorbește deschis despre coridoare logistice și infrastructură pregătite pentru mișcarea trupelor.

Dincolo de toate calculele și fricile noastre, rămâne o întrebare: e mai potrivită o lume în care ne pregătim copiii pentru moarte, îi învățăm să lupte și să se sacrifice?