Ion Cristoiu: August 1941: Toată presa noastră e convinsă că ruşii sunt ca şi învinşi

Sensibilitate. Momentul dintîi al poeziei de geniu, cum se înfăţişează la Mihail Eminescu, rămîne cel al ecoului în conştiinţă. Un poet se deosebeşte de ceilalţi oameni prin amploarea sensibilităţii. Semnele lumii din jur produc, căzute în adîncimile sufleteşti, ecouri ale căror reverberaţii clatină întreaga personalitate a poetului. Ceea ce omului obişnuit îi provoacă o suferinţă trecătoare şi superficială, cînd nu îl lasă nepăsător, poetului adevărat îi tulbură întreg sufletul. G. Călinescu dă o splendidă expresie a acestei trăsături prin care sufletul poetului apare ca o permanentă rană deschisă în deosebirea surprinsă între Vasile Alecsandri şi Mihai Eminescu:

„V. Alecsandri e un autor capital, plin de fineţe şi spirit, viabil în poezie, dramă, proză, întîiul care trage folos din poezia populară, coloană solidă şi elegantă a literaturii noastre, care a intuit toate rafinamentele emoţiei, în fine un scriitor încîntător. Eminescu e un geniu. Ce vrea să zică asta? Vă voi explica. V. Alecsandri iubeşte femeia, şi una din ele moare tuberculoasă. Poetul lăcrămează puţin, sentimentalizează, şi se simte după aceea sănătos şi vesel. Iubirea n-a pătruns pînă la inimă şi n-a zguduit creierul, făcîndu-l să reexamineze legile universului. Eminescu însă, de o gravitate extraordinară, îşi face o religie din dragoste:

Căci te iubeam cu ochi păgîni

Şi plini de suferinţi,

Ce mi-i lăsară din bătrîni

Părinţii din părinţi”.

(George Călinescu, „Luceafărul” la rubrica de pagina întîi Cronica optimistului, 17 ianuarie 1964)

*

De pe front. Printre Rapoartele preoţilor militari trimise Episcopiei de la Alba Iulia, citite şi răscitite de mine pentru studiul despre Implicarea BOR în Războiul Sfînt, găsesc în cel semnat de Protoiereul maior Theodor C. Gheorghiu, confesorul Diviziei a 6-a Infanterie şi Garnizoanei Focşani (scriind aceste rînduri, mă întreb dacă nu cumva asta era Divizia tatălui meu), dînd seamă de activitatea pastorală pe zonă de front în lunile iulie, august, septembrie şi octombrie 1941, însemnarea că slujba religioasă din Miascowska (Transnistria) a fost descrisă şi într-un reportaj din Universul de luni, 18 august 1941. Am mai scris despre drama mea de a nu termina niciodată un studiu, pentru că acribia mă împinge să verific totul şi astfel să iau la mînă noi şi noi surse. În cazul de faţă nu mă pot stăpîni să nu caut la BAR Universul din 18 august 1941 pentru a vedea despre ce reportaj e vorba. Cer la sală colecţia Universul pe august 1941. Am serioase îndoieli că preotul a fost exact în indicarea sursei. Deschid la 18 august 1941. Nici vorbă de articol. E un bun prilej de a răsfoi întreaga lună a Universului. Nu-mi pare rău. Descopăr chiar pentru tema mea o grămadă de lucruri. Le trec aici, pentru că şi simpla enumerare e interesantă.

 În numărul din 18 august 1941 dau de Apelul Patriarhului pentru Împrumutul Reîntregirii. L-am citat din Biserica Ortodoxă Română, revista Sfîntului Sinod. Cred însă că voi face trimitere la Universul, pentru că e ziarul citit de toţi. Îmi dau seama acum de dimensiunile urieşeşti ale campaniei de presă, comandate de stat, din cîte am aflat din cartea Mioarei Anton. Universul, de exemplu, nu scapă un număr fără ceva agitatoric despre Împrumutul Reîntregirii. Cred c-am văzut undeva şi o trimitere la refacerea Bisericilor din teritoriile desrobite. Vineri, 22 august 1941, ziarul publică reportajul De unde au fugit barbarii, Bucureşti-Iampol- Balta. Şi-acuma Doamne, slobozeşte pe robul tău în pace”. De la trimisul nostru special. Realizat dincolo de Nistru, reportajul nu diferă nu nimic de Ard malurile Nistrului a lui Constantin Virgil Gheorghiu, întocmit dincoace de Nistru. Îl reţin pentru a-l adăuga articolelor din Sentinela. Scrisesem despre viziunea propagandistică asupra bisericii dincolo de Nistru. În numărul din 23 august 1944, găsesc două piese importante: Poezia Christ, a lui Mircea Dem. Rădulescu, dedicată nenorocirilor comise de bolşevici Catedralei din Chişinău, text prefaţat de o fotografie cu următoarea legendă:

Interiorul catedralei din Chişinău, ars şi devastat de iudeo-bolşevici, A rămas neatins, după cum se vede din clişeu, numai Christ.

Scriind aceste rînduri, mă gîndesc că:

Am acasă un volum de Rădulescu, ar trebui să văd dacă nu mai are şi alte poezii antisovietice; se apelează la formula iudeo-bolşevici din motive religioase. Ruşii sînt faimoşi pentru religiozitatea lor. Chiar sub formă de bolşevici, e greu de priceput de către români de ce urăsc atîta bisericile. Răspunsul propagandei din Războiul Sfînt trimite la evrei, cei care l-au răstignit pe Iisus. Un alt articol mă surprinde prin nuanţările sale, puţin obişnuite la vremea respectivă. Se intitulează Urgia antireligioasă din Basarabia cotropită de bolşevici şi apare în Universul din 23 august 1941. Deşi îmbrăţişează fără rezerve teza prigoanei religioase din Basarabia, articolul recunoaşte că ruşii au evitat să interzică pur şi simplu viaţa religioasă, preferînd persecuţia discretă, şi mai ales că la Chişinău a fost trimis de la Moscova un episcop, foarte bine pregătit teologiceşte – recunoaşte autorul – dar care era în realitate turnător al KGB. Prin aceste precizări articolul mă duce cu gîndul la cartea lui Valeriu Pasat, atentă la nuanţe în privinţa autorităţii sovietice după iunie 1940. Reţin, chiar dacă pentru atmosfera generală, textele decretelor prin care Regele îl decorează pe generalul Antonescu şi-l face Mareşal, publicate în numărul din 25 august 1941.

Concluzii generale:

a. Cele scrise de Const.-Virgil Gheorghiu se înscriu într-o campanie dusă de toate ziarele. Campania menită să arate de ce barbari au fost eliberaţi basarabenii şi bucovinenii.

b. Întreaga atmosferă mediatică e una de euforie, toată lumea e convinsă că victoria e aproape, la doi paşi.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro